Pret oferta saptămânii
44.00 Lei33.00 Lei
Pret intreg
59,00 Lei
Pret intreg
35,00 Lei
- Home
- Produse
138Lei96.60 Lei
- Citește
- Descarcă
- Inspiraționale
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
MORȚII VII
Din Adâncul pustiu, viziunea ne duce în cerurile pline de viață. Îi întâlnim mai întâi pe cei pe care ne-am aștepta cel mai puțin să-i întâlnim – cei oprimați, umiliți, cei cărora „li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus” (Apocalipsa 20:4) și care, în cadrul celei de-a cincea peceți, au cerut să li se facă dreptate. Dar alături de martiri și de eroi, îi găsim și pe cei simpli și smeriți, care au rămas integri până la sfârșit (vers. 4). Practic, aici sunt cei neprihăniți din toate timpurile, în toate ipostazele posibile în care s-au aflat de-a lungul istoriei.
Îngerul anunță: „Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere!” (vers. 6). Este a cincea din cele șapte fericiri ale Apocalipsei și, asemenea celorlalte, este asociată cu revenirea lui Mesia. Legătura dintre înviere și revenirea Mântuitorului nu este ceva nou. Cartea lui Daniel deja făcuse această conexiune: „Mulți din cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula” (Daniel 12:2), un eveniment extraordinar declanșat de venirea lui Mihail. În mod semnificativ, ultimul capitol din Daniel începe și se încheie cu această temă specială. Îngerul războinic Mihail (vers. 1)15, care se scoală (în ebraică, amad), duce la scularea (amad) celor morți „la sfârșitul zilelor” (vers. 13). În mod asemănător, Apocalipsa asociază învierea celor neprihăniți cu victoria călărețului de pe calul alb. Apostolul Pavel dezvoltă aceeași idee: „Noi, cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu o vom lua înaintea celor adormiți. Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer și întâi vor învia cei morți în Hristos, apoi noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:15-17).
Numai învierea poate explica prezența acestor morți vii în ceruri. Ei sunt acolo cu trup și suflet. Nu este vorba de un suflet care să fi supraviețuit distrugerii trupului, cum afirmă cei ce cred în nemurirea sufletului. Dimpotrivă, cei prezenți acolo sunt ființe întregi, atât fizic, cât și mental.
Cuvântul „suflete” din pasajul nostru (Apocalipsa 20:4) ar trebui înțeles în sensul lui ebraic. În gândirea ebraică, sufletul desemnează întreaga persoană. Ebraicul nefeș, tradus de regulă în Septuaginta prin grecescul psychē, iar în Bibliile moderne prin „suflet”, implică ființa umană ca un tot unitar. În el sunt incluse toate componentele ființei: cea fizică, cea mentală și cea spirituală. De exemplu, sufletul (nefeș) suferă de foame (Deuteronomul 12:20, BVA; Psalmii 107:9) sau de sete (Psalmii 143:6, NTR, [142:6] BVA), este săturat (Isaia 55:2; Ieremia 31:14), iubește (Geneza 34:3, BVA; Cântarea cântărilor 1:7, GBV, [1:6] BVA), este întristat (Psalmii 31:9), strigă (Iov 24:12), cunoaște (Psalmii 139:14), este înțelept (Proverbele 3:21,22) și, nu în ultimul rând, Îl adoră și Îl laudă pe Dumnezeu (Psalmii 103:1; 146:1). Biblia prezintă o concepție holistică despre ființa omenească. Atunci când trupul moare, mor și toate funcțiile mentale (Eclesiastul 9:5). Moartea implică întreaga persoană; la fel și viața.
Adânc înrădăcinată în Scripturile ebraice (Vechiul Testament), Apocalipsa vorbește despre înviere ca despre un eveniment care cuprinde deopotrivă dimensiunea fizică și pe cea spirituală, trupul și conștiința omului. Pentru Biblie, trupul nu este o entitate distinctă de suflet. Trupul este suflet, iar sufletul este trup.
Înțelegem mai bine acum conceptul învierii așa cum este el dezvoltat în pasajul nostru. În Biblie, viața implică atât senzațiile trupului, cât și emoțiile și gândurile. Îngerul nu ne indică natura exactă sau procesul învierii. Ca de obicei, accentul cade nu atât de mult pe proces în sine, cât pe rezultat – afirmație valabilă pentru toate minunile biblice, indiferent dacă este vorba de creație, de despărțirea apelor Mării Roșii sau de învierea lui Isus. Autorul afirmă că evenimentul are loc, fără a recurge la explicații științifice.
Ceea ce contează este că cei înviați sunt prezenți – în carne și oase. Însuși faptul că ei sunt efectiv în ceruri demonstrează că învierea a avut loc. În perspectiva Scripturii, Dumnezeu, care este miracolul prin excelență, crearea pământului și ființa umană sunt realități indiscutabile. Acele ființe vii și evenimentul învierii nu au nevoie să fie validate de dovezi externe. Simpla lor existență în ceruri vorbește de la sine.
Ca atare, viziunea profetică se ocupă acum de cei înviați. „Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata” (Apocalipsa 20:4). Victimele devin judecători. Cu rolurile inversate, acum se face dreptate. Dumnezeu îi convoacă pentru a împărtăși împreună cu El responsabilitatea rostirii sentinței celor nelegiuiți. Totuși Dumnezeu a dat deja sentința. Prima înviere demonstrează că a avut deja loc o judecată. În sine, venirea lui Mesia i-a separat deja pe cei drepți de cei nedrepți. Profetul Daniel lasă să se înțeleagă același lucru atunci când plasează evenimentul judecății lui Dumnezeu înainte de venirea Fiului omului (Daniel 7). De asemenea, bătălia de la Armaghedon, unde cei nelegiuiți se află în opoziție cu cei drepți, sugerează tot ideea că cele două tabere sunt deja definite.
În orice caz, judecata Îi aparține lui Dumnezeu – Creatorul. Numai El este capabil să cerceteze „gândurile și inimile” (Apocalipsa 2:23, NTR). Numai Domnul poate să combine harul și dreptatea, numai El poate acorda iertare. Puritatea Sa este singura garanție a unei evaluări corecte între bine și rău. De aceea, El este singurul care are dreptul să judece (Ioan 8:7).
Totuși Dumnezeu vrea să Se dovedească drept înaintea celor credincioși. El aduce cărțile unde sunt înregistrate faptele oamenilor și le deschide înaintea celor răscumpărați (Apocalipsa 20:12), dându-le putere egală să judece, dat fiind că, acum, ei domnesc alături de El (vers. 4, 6). Domnul vrea ca ei să fie informați, să înțeleagă de ce a luat deciziile pe care le-a luat.
Dumnezeu va împărți cu poporul Său nu doar domnia și puterea, ci și sfințenia Lui. Acest lucru îl sugerează textul Scripturii atunci când îi numește pe cei credincioși „preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos” (vers. 6). Cartea Leviticul asociază adesea funcțiilor preoțești termenul qodeș „sfințenie”16. De asemenea, în aceeași carte, expresia-cheie „fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt” și variantele ei exprimă o temă care apare în mod repetat17. Semnificativ este faptul că fericirea care introduce făgăduința preoției leagă cele două adjective – „fericiți” și „sfinți” (Apocalipsa 20:6). Calificându-i drept „preoți”, Apocalipsa îi plasează pe cei înviați în cea mai strânsă relație cu Dumnezeu. Sfințenia (qodeș) este atributul Lui esențial18, iar El li-l dă pentru ca – asemenea Lui – să poată distinge și ei între bine și rău.
Însă Domnul nu le pune la dispoziție doar mijloacele trebuincioase pentru a fi capabili să judece, și anume informații, inteligență și sfințenie, ci și timpul necesar – 1 000 de ani, dovada supremă a respectului Său pentru ei și a seriozității sarcinii lor. Iar dragostea lui Dumnezeu merge chiar și mai departe. Sfinții înviați nu-i judecă doar pe semenii lor nelegiuiți, ci Însuși Dumnezeu Se lasă judecat de ei.
NOTE
15. Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 190.
16. Leviticul 8:10,12,30; 21:6,7.
17. Leviticul 11:44,45; 19:2; 20:7,26.
18. Psalmii 99:5; Isaia 6:3; 57:15.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
GOG ȘI MAGOG
Domnul le respectă judecata, până acolo încât așteaptă 1 000 de ani pentru a-și pune în aplicare sentința. Distrugerea finală ar fi putut avea loc la momentul parusiei. Dumnezeu avea deja toate datele necesare în dosarul judecății. Cu toate acestea, El are nevoie ca oamenii să-I aprobe și să-I înțeleagă decizia, înainte de a închide pentru totdeauna acest capitol din istoria lor. Un nou început este posibil doar după ce toate îndoielile au fost risipite. Practic, Dumnezeu amână aplicarea pedepsei timp de 1 000 de ani. și chiar și atunci, distrugerea finală vine doar ca răspuns la o inițiativă a celor nelegiuiți. După mileniu, ei sunt înviați. Sunt o gloată imensă, „ca nisipul mării” (Apocalipsa 20:8).
Satana își face intrarea în scena mondială într-o manieră explozivă, ca un mare înșelător (vers. 7). Intențiile sale sunt clare: să mobilizeze națiunile pentru bătălia finală (vers. 8). Scenariul este similar celui de la Armaghedon. În ambele ocazii, națiunile se adună pentru un conflict, numai ca să își încheie viața într-un mod tragic, în iazul de foc (Apocalipsa 20:10,13,14; cf. 19:20). De asemenea, ambele bătălii primesc un nume evreiesc. Numele acestei noi lupte este „Gog și Magog”, care derivă din istoria Israelului (Ezechiel 38:2).
Între cele două conflicte există totuși o serie de diferențe. Dacă bătălia de la Armaghedon pune față în față Israelul și oponentul său tradițional, bine definit – Babilonul –, în bătălia lui Gog și Magog, așa cum este descrisă de Ezechiel, se profilează un inamic nedefinit, al cărui singur obiectiv este distrugerea unei împărății pașnice: „În ziua aceea, multe gânduri îți vor veni în minte și vei urzi planuri rele. Vei zice: «Mă voi sui împotriva țării acesteia deschise, voi năvăli peste oamenii aceștia liniștiți, care stau fără griji în locuințele lor, toți în locuințe fără ziduri și neavând nici zăvoare, nici porți!»” (Ezechiel 38:10,11). În bătălia de la Armaghedon, oștirile Babelului au luptat împotriva unui Mântuitor venit de la est (Apocalipsa 16:14,16), care a trebuit să folosească o stratagemă pentru a penetra zidurile Babilonului, și anume uscarea Eufratului. Inamicul era încă departe de Ierusalim. În bătălia lui Gog și Magog, din contră, armatele balaurului au înconjurat deja „tabăra sfinților și cetatea preaiubită” (Apocalipsa 20:9). Bătălia de la Armaghedon a implicat „împărații pământului”, aflați sub conducerea triplă a fiarei, a profetului mincinos și a balaurului. Războiul lui Gog și Magog implică „neamurile care sunt în cele patru colțuri ale pământului” (vers. 8), sub conducerea unică a balaurului. Cuvântul ebraic Armaghedon era numele locului unde se dădea bătălia (Apocalipsa 16:16) și evoca, prin asocierea sa, doliul împăraților pământului care au supraviețuit căderii Babilonului. Expresia ebraică Gog și Magog se referă la națiunile din „cele patru colțuri ale pământului”, al căror număr „va fi ca nisipul mării” (Apocalipsa 20:8). Prin urmare, numele Gog și Magog evocă națiunile ca mulțime imensă. Aceasta este și tema dominantă a viziunii lui Ezechiel despre Gog și Magog: „În ziua aceea, voi da lui Gog un loc de înmormântare în Israel. (…) Acolo vor îngropa pe Gog cu toată mulțimea lui și vor numi valea aceasta: «Valea mulțimii lui Gog»” (Ezechiel 39:11)19.
Tranziția de la Armaghedon la Gog nu este lipsită de ironie. Dușmanii lui Dumnezeu au dorit să cucerească muntele (har) lui Dumnezeu și sfârșesc într-o vale. și bătălia lui Gog este tratată cu ironie. Mulțimile încep ca un simbol al puterii, dar devin – într-un peisaj al morții – un simbol al groazei. Puternicele hoarde ale lui Gog se transformă în grămezi de cadavre (Ezechiel 39:11,13,15). Expresia ebraică gey hamon Gog „valea mulțimii lui Gog” este un ecou al expresiei gey Hinnom „valea lui Hinom”, unde cei din Iuda își sacrificau copiii în cinstea lui Moloh (2 Cronici 33:6)20. Această a doua vale a inspirat în cele din urmă conceptul de „gheenă”, sau „iad” (vezi, de exemplu, Matei 5:22).
În sine, numele „Gog și Magog” evocă mulțimea. Valoarea sa numerică – 70 – reprezintă, în tradiția iudaică, numărul tuturor națiunilor care există în afara Israelului21. Aceasta sugerează un posibil motiv pentru asocierea unică a celor două nume în pasajul nostru. Este o interpretare22 care se armonizează cu stilul literar apocaliptic, în care numerele au adesea o valoare simbolică (de exemplu, 666; Apocalipsa 13:18). Ca atare, în simbolismul apocaliptic, „Gog și Magog” semnifică mulțimea națiunilor, acele goyim care, conform terminologiei iudaice tradiționale, îi reprezintă pe cei ce sunt străini de legământul Dumnezeului Israelului.
NOTE
19. Cf. Ezechiel 38:4-9,13,15,16,22,23; 39:2,11,12,15,16.
20. Valea lui Hinom, la sud de Ierusalim, servea drept graniță între semințiile Beniamin și Iuda (vezi Iosua 15:7; 18:15,16). Locul a devenit atât de rău famat, încât Ieremia nici măcar nu a trebuit să-i spună pe nume atunci când a condamnat ritualurile din „vale” (Ieremia 2:23).
21. Conceptul derivă de la faptul că, în Geneza 10, sunt menționate 70 de națiuni. Numărul este identic și cu cel al membrilor familiei lui Iacov (Geneza 46:27; Exodul 1:5; Deuteronomul 10:22). Tradiția iudaică a interpretat această armonizare ca o aplicație a principiului din Deuteronomul, conform căruia numărul națiunilor este determinat „după numărul copiilor lui Israel” (Deuteronomul 32:8). Motivul celor „șaptezeci de națiuni” apare deseori în literatura rabinică. Astfel, preoții și leviții au scris Decalogul în 70 de limbi pentru a fi înțeles de cele 70 de națiuni (Mișna Sota 7:5). Din motive similare, poporul ar fi auzit glasul divin de la Sinai în 70 de limbi (Talmudul babilonian, șabbat 88b). Cele 70 de jertfe aduse în sanctuar sunt menite să facă ispășire pentru cele 70 de națiuni (Talmudul babilonian, Sukka 55b).
22. Din cele mai vechi timpuri, fiecare literă ebraică a avut o valoare numerică (alef – 1; bet – 2 etc.). Rabinii au găsit adesea semnificații în valoarea numerică a unui cuvânt, sistem de interpretare numit gematria (un cuvânt ebraic care este, probabil, o formă coruptă a cuvântului grecesc de la care avem derivat termenul modern geometrie). Un exemplu clasic de gematria îi privește pe cei 318 slujitori ai lui Avraam din Geneza 14:14. Interpreții au văzut o legătură între ei și Eliezer, slujitorul lui Avraam, al cărui nume are valoarea numerică 318 (vezi Talmudul babilonian, Nedarim 32a; Midraș Rabba, Geneza 43.2).
- Detalii
- Scris de: Livia Avramescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
MOARTEA MORȚII
Viziunea unui „scaun de domnie mare și alb” (Apocalipsa 20:11), care încheie ciclul, este un ecou al „calului alb”, cu care a început. Victoria războinicului duce la tron. „Pământul și cerul” fug din prezența Sa, aruncându-ne din nou în tăcerea celei de-a șaptea peceți (Apocalipsa 8:1). Formula tradițională „cerurile și pământul”, folosită în istoria creației, este acum reluată invers – „pământul și cerul”. Universul nostru, mediul nostru, adăpostul nostru – toate dispar acum.
Supraviețuitorii Armaghedonului, după 1 000 de ani de cercetare a cărților de înregistrări, ajung la concluzia că „fiecare a fost judecat după faptele lui” (Apocalipsa 20:13). Moartea care îi distruge acum pe dușmanii lui Dumnezeu este cea finală. Dincolo de această moarte, „moartea a doua” (vers. 14), nu mai există o alta. Această ultimă moarte include moartea morții înseși. Profetul descrie evenimentul într-un limbaj metaforic: „Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc” (vers. 14). Ne aducem aminte de strigătele profetului Osea, pe care le reia și apostolul Pavel mai târziu: „Moarte, unde îți este ciuma? Locuință a morților, unde îți este nimicirea?” (Osea 13:14; cf. 1 Corinteni 15:55).
Viziunea lui Ezechiel despre Gog și Magog a făcut deja aluzie la distrugerea totală a celor nelegiuiți. Conform acestei viziuni, din trupele lui Gog și Magog, spre deosebire de cele de la Armaghedon, nu va mai rămâne niciun supraviețuitor care să-i plângă pe cei morți: „Îi va îngropa casa lui Israel” (Ezechiel 39:12).
La sfârșit, numai Israelul supraviețuiește. Evreii, creștinii și toți cei care I-au rămas credincioși lui Dumnezeu sunt salvați. Israelul – în contextul Apocalipsei – este mai mult decât o entitate etnică. Conform definiției date la începutul capitolului, Israelul este format din cei care „nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână” (Apocalipsa 20:4). Îngerul deja îi descrisese ca fiind cei care au pe frunte sigiliul lui Dumnezeu (Apocalipsa 7:2,3), și anume cei „o sută patruzeci și patru de mii din toate semințiile fiilor lui Israel” (vers. 4).
În Apocalipsa, Israelul este înțeles într-un sens spiritual și simbolic, desemnându-i pe supraviețuitorii istoriei omenești. Acum, profetul își concentrează întreaga atenție asupra lor. Ca și în viziunea lui Ezechiel, scena tragică a lui Gog și Magog face loc Noului Ierusalim, în toată frumusețea și splendoarea sa (Apocalipsa 21:1 – 22:5; cf. Ezechiel 40 – 48).
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
Ieri s-a încheiat capitolul 8 al cărții Apocalipsa din Enigmele Bibliei. Daniel și Apocalipsa – Războiul stelelor.
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test – https://forms.gle/z7SgoDspH2SSFhkT6
Nu uita că ai la dispoziție doar 24 de ore pentru a trimite testul completat.
Astăzi vom continua lectura cu prima parte din capitolul 9 – Ierusalimul de aur.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
*
IERUSALIMUL DE AUR
(Apocalipsa 21 – 22:5)
SUKKOT
Coborârea Noului Ierusalim este ultimul eveniment profetic al Apocalipsei (vezi „Tabloul evenimentelor profetice” de la pagina următoare) și este corespondentul structural al celor șapte biserici de la începutul Apocalipsei. Cele două pasaje au în comun o serie de teme: Noul Ierusalim (Apocalipsa 21:10; cf. 3:12), strălucirea lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:23; cf. 1:16), numele lui Dumnezeu înscris pe poporul Său (Apocalipsa 22:4; cf. 3:12), pomul vieții (Apocalipsa 22:2; cf. 2:7) și cartea vieții (Apocalipsa 21:27; cf. 3:5). Ambele pasaje pronunță o binecuvântare asupra „celui ce va birui” (Apocalipsa 21:7; cf. 2:7,11,17,26; 3:5,12,21) și Îl numesc pe Dumnezeu „Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul” (Apocalipsa 21:6; cf. 1:11,17; 2:8). Cele două pasaje sunt printre puținele din Apocalipsa în care auzim în mod direct vocea lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:3; cf. 1:10).
Mai mult, ambele pasaje sunt precedate de câte o referire la prezența lui Dumnezeu. Înainte de pasajul celor șapte biserici, Fiul omului este prezentat umblând printre sfeșnicele de pe pământ (Apocalipsa 1:13). Acum, profetul vede un cer nou, un pământ nou și cetatea sfântă coborând de la Dumnezeu (Apocalipsa 21:1,2) și aude un glas puternic care iese din scaunul de domnie (vers. 3). Aici, așadar, în contextul Noului Ierusalim, Îl vedem pe Dumnezeu Însuși locuind în mijlocul poporului Său de pe pământ (Apocalipsa 21:1-8).
Din nou, viziunea este introdusă de un context liturgic. Cele șapte biserici au fost precedate de Pessa, Paștele, prima sărbătoare din calendarul iudaic. În mod similar, Noul Ierusalim evocă Sukkotul, Sărbătoarea Corturilor, ultima din calendarul iudaic.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
Apocalipsa folosește un limbaj similar celui folosit în contextul Sukkotului, Sărbătoarea Corturilor, asociind astfel Noul Ierusalim cu această sărbătoare. Un verset-cheie este: „Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie și zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei»” (Apocalipsa 21:3).
Cuvântul „cort” traduce grecescul skene. La rândul său, cuvântul grecesc imită ebraicul șekina, semnul fizic al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său (Exodul 40:34-38). De asemenea, șekina derivă din aceeași rădăcină ca și ebraicul șakan „a locui”, redat în greacă prin skenoun „a locui, a întinde cortul”1. Un astfel de fundal sugerează că, în Apocalipsa 21:3, se subliniază faptul că Dumnezeu va locui efectiv împreună cu oamenii.
Noul Ierusalim va fi prezența efectivă a lui Dumnezeu, nu doar un simbol al acelei prezențe, cum a fost în cazul templului. Mai târziu, textul este și mai explicit: „În cetate n-am văzut niciun templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca și Mielul sunt templul ei” (Apocalipsa 21:22). Aici este principala diferență dintre Noul Ierusalim și Ierusalimul cel vechi. În noua cetate, prezența literală a lui Dumnezeu înlocuiește templul, care fusese doar un simbol al prezenței Sale. Cartea lui Ezechiel urmează același tipar, încheindu-se tot cu prezența lui Dumnezeu în cetate: „Din ziua aceea, numele cetății va fi: «Domnul este aici!»” (Ezechiel 48:35).
Dumnezeu este în sfârșit aici. Adevărata comuniune între El și poporul Său este, în final, posibilă. Apocalipsa exprimă această idee în limbajul legământului: „Ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21:3). „Eu voi fi Dumnezeul lui și el va fi fiul Meu” (Apocalipsa 21:7)2. Aceasta este și una dintre temele favorite din Cântarea cântărilor: „Preaiubitul meu este al meu și eu sunt a lui” (Cântarea cântărilor 2:16; cf. 6:3; 7:10).
Atât metafora relației conjugale, cât și cea a relației tată-fiu vorbesc despre apropierea de un Dumnezeu cu care, în sfârșit, putem avea o relație directă și reciprocă, fără impedimentele distanței, ale păcatului și ale erorii și fără intermedierea făcută de un preot sau de un ritual. Ceea ce Dumnezeu a trebuit să îi refuze lui Moise (Exodul 33:20-23) devine acum o experiență de zi cu zi: „Ei vor vedea fața Lui” (Apocalipsa 22:4).
Dumnezeu va fi acolo, prezent fizic, ca și soțul sau soția alături de care trăim, vorbim, râdem, mâncăm, bem și gândim. Este o nouă experiență pe care nu o putem exprima nici în cuvinte, nici în gânduri, una infinit mai mare decât Sărbătoarea Corturilor, care își trage numele (sukkot „corturi”) de la locuințele provizorii din ramuri și coarde de viță pe care israeliții le făceau pentru această sărbătoare. Obiceiul comemora peregrinarea israeliților prin pustiu și construirea sanctuarului, sukka-ul lui Dumnezeu, un simbol al prezenței Sale în mijlocul lor: „Să-Mi facă un locaș sfânt, și Eu voi locui [șakan] în mijlocul lor” (Exodul 25:8).
În tradiția iudaică, sukka-ul, ca și sanctuarul, simboliza șekina3. Psalmii citiți în sukka sunt mărturie a acestui simbolism – toți vorbesc despre prezența protectoare a lui Dumnezeu (Psalmii 23; 27; 36; 57; 63; 91). Mai mult, natura fragilă a sukka-ului amintește de precaritatea cetăților acestei lumi, întărind dorul după împărăția cerească. Ramurile care compun acoperișul trebuiau să lase întotdeauna un spațiu liber, prin care să se poată vederea cerul. Semnificativ este și faptul că lecturile liturgice din cadrul Sărbătorii Corturilor acoperă toată cartea Eclesiastul, în care totul – viețile noastre, faptele noastre, locuințele noastre – este deșertăciune (vezi, în special, Eclesiastul 2:4 ș.u.). Regăsim aceeași lecție a speranței înscrisă și în celălalt nume sub care mai era cunoscută sărbătoarea aceasta – „Sărbătoarea Secerișului” (Exodul 23:16; 34:22), pentru că ea marca și sfârșitul secerișului.
În Apocalipsa, aluzia la Sărbătoarea Corturilor se potrivește extrem de bine. După Kippur (Apocalipsa 11:19), seceratul grâului și culesul strugurilor (Apocalipsa 14:14-20; 16:17; 18:24), ritualul lui Azazel (Apocalipsa 20:2,3) și purificarea taberei de rău (Apocalipsa 20:7-15), urmează marea adunare a credincioșilor lui Dumnezeu din cele patru colțuri ale pământului. La această universalitate a adunării se face aluzie în expresia generală „cortul lui Dumnezeu cu oamenii” (Apocalipsa 21:3). Profetul Zaharia deja prevăzuse tonurile mesianice specifice Sărbătorii Corturilor: „Toți cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oștirilor, și să prăznuiască Sărbătoarea Corturilor” (Zaharia 14:16). Profetul Apocalipsei folosește un limbaj similar: „Neamurile vor umbla în lumina ei și împărații pământului își vor aduce slava și cinstea lor în ea” (Apocalipsa 21:24).
Setea omenirii după Dumnezeu este, în sfârșit, stinsă: „Celui ce îi este sete îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieții” (Apocalipsa 21:6; cf. 22:1). Imaginea apare și în contextul Sărbătorii Corturilor. Cu acea ocazie, era obicei ca preotul să scoată apă din fântâna Siloamului cu un vas de aur, în timpul ritualurilor de dimineață și de seară ale jertfelor zilnice. Oamenii întâmpinau revenirea lui cântând: „Veți scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii” (Isaia 12:3)4. La acest obicei a făcut aluzie Isus când, în timpul Sărbătorii Corturilor, a spus: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea” (Ioan 7:37).
NOTE
1. Cf. comentariile la Apocalipsa 7:15.
2. Cf. Osea 2:23; Zaharia 13:9.
3. Talmudul babilonian, Sukka 116a-b.
4. Mișna, Sukka 5.1.