Pret oferta saptămânii
44.00 Lei33.00 Lei
Pret intreg
59,00 Lei
Pret intreg
35,00 Lei
- Home
- Produse
138Lei96.60 Lei
- Citește
- Descarcă
- Inspiraționale
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
Ioan schițează acum un portret care-L reprezintă pe Isus ca având o identitate duală. Isus din viziunea profetului seamănă cu un „Fiu al omului” obișnuit, ca Isus din Evanghelii1, o ființă în carne și oase, care a locuit printre oamenii din vremea Sa. El are însă și caracteristicile unui „Fiu al omului” glorios, așa cum apare în Daniel, care, cu părul ca lâna (Daniel 7:9) și ochii ca de foc (Daniel 10:6), participă la judecata finală și revine pe nori pentru a inaugura împărăția lui Dumnezeu (Daniel 7:13).
Îl întâlnim, așadar, atât pe Dumnezeul care este aproape, prezent la un nivel personal în trupul lui Isus Mesia, cât și pe Dumnezeul acela îndepărtat, Dumnezeul slavei viitoare. Atunci când i Se adresează lui Ioan, acesta cade la picioarele Lui „ca mort”. Dar Dumnezeu îl liniștește: „Nu te teme!” (Apocalipsa 1:17).
Tocmai această tensiune între Dumnezeul viitorului, Cel ce vine, și Dumnezeul prezentului, Cel ce este, ne aprinde speranța în suflet. Fără certitudinea unei alte lumi, dincolo de suferința prezentului, nu am mai avea niciun motiv să așteptăm. Și, fără noi și noi valuri de speranță produse de o întâlnire reînnoită cu Dumnezeu, nu am mai avea nicio dorință să așteptăm. Speranța implică atât prezentul, cât și viitorul.
Prima serie de viziuni reflectă tocmai această tensiune. Auzim despre martorul credincios și despre opresorul necredincios. Dumnezeu deopotrivă laudă și judecă istoria bisericii. Ploaia are două fațete – poate fi o binecuvântare sau un blestem, o aversă de viață sau o furtună de moarte –, iar biserica are, de asemenea, două fațete.
NOTE
1 Matei 8:20; 10:23; 17:9; Luca 7:34; Ioan 6:53 etc.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE BISERICI
(Apocalipsa 1:11 – 3:22)
PESSA
Nu este nicio coincidență că viziunea introductivă a celor șapte biserici ne duce în mijlocul unor sfeșnice. Această imagine le-ar fi reamintit cititorilor cum sfeșnicul din templu devenise o mică parte din prada luată de soldații romani după distrugerea templului în anul 70 d.Hr., eveniment atestat de prezența lui în basorelieful de pe Arcul lui Titus, care celebrează victoria acestuia asupra Ierusalimului. Imagistica viziunii sugerează că sfârșitul templului nu înseamnă automat și sfârșitul relației omenirii cu Dumnezeu. Sfeșnicul, care, la prima vedere, dispăruse în vistieria romană, era încă prezent în cadrul celor șapte biserici, în mijlocul cărora umbla Dumnezeul cerurilor. El nu Și-a lăsat copiii să se apere singuri sau să îndure cursul zbuciumat al istoriei fără El. Dumnezeu este încă alături de poporul Său, la fel cum șekina era cu Israel: „Voi umbla în mijlocul vostru” (Leviticul 26:12). Ultimele cuvinte ale lui Isus înainte de înălțare conțineau aceeași promisiune: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:20). Această șekina, norul înflăcărat, a fost cea care i-a călăuzit pe israeliți în timpul exodului (cf. rugul aprins din Exodul 3). În mod asemănător, prezența Fiului omului, cu ochii „ca para focului” (Apocalipsa 1:14), cu fața „ca soarele când strălucește în toată puterea lui” (vers. 16) și cu picioarele „ca arama aprinsă și arsă într-un cuptor” (vers. 15), este cea care menține aprinsă lumina sfeșnicelor și călăuzește destinul oamenilor. Această viziune a Fiului omului înveșmântat în aur se topește în strălucirea extraordinară a sfeșnicelor, într-o străfulgerare care face trimitere la strălucirea viitorului Ierusalim de aur.
După sabat, Apocalipsa proclamă acum mesajul Paștelui, printr-o aluzie la moartea și învierea lui Isus (vers. 18)1 și la șekina care se afla în mijlocul poporului. Paștele este sărbătoarea care urmează imediat după sabat în Leviticul 23 (vers. 4-14) și este prima sărbătoare din calendarul iudaic anual (Exodul 12:2). Într-adevăr, Paștele comemorează ieșirea din Egipt și crearea Israelului, însă această sărbătoare este ceva mai mult decât o zi de aducere-aminte – ea vorbește de speranța mesianică. Sacrificarea mielului simbolizează pessa – faptul că îngerul „a trecut pe lângă” casele marcate prin ungerea cadrului ușii cu sânge – și reaprinde speranța în eliberarea care urmează să vină (vers. 7, 13). Interdicția de a zdrobi oasele mielului de Paște este o aluzie la înviere2. Consumul de pâine nedospită, mața, ne amintește de originile nomade ale unui popor a cărui singură speranță era Țara Promisă (vers. 11). Chiar și liturghia iudaică, haggada, repetă din generație în generație profundul suspin al Israelului: „La anul, în Ierusalim” (leșana habaa birușalayim). În mod asemănător, în tradiția creștină, slujba de împărtășire – în funcție de confesiune, Euharistia, Cuminecătura sau Cina Domnului, adică actul comemorativ al ultimului Pessa al Domnului – repetă aceeași formulă liturgică a făgăduinței: „Adevărat vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua când îl voi bea nou în Împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 14:25), făgăduinţă pe care, mai târziu, apostolul Pavel avea să o interpreteze în sens escatologic: „Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta și beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:26). Merită remarcat, de asemenea, faptul că, în vechime, liturghia euharistică creștină se încheia cu salutul aramaic: Maranatha „Vino, Doamne!”, mărturie a speranţei primilor creștini3.
NOTE
1. Numai în Apocalipsa 5:6 este menționat în mod specific mielul, care „părea a fi junghiat”. Moartea mielului precedă scena tronului din capitolul 5.
2. În tradiția biblică și iudaică, oasele fac trimitere la înviere (vezi Ezechiel 37:1-14; 2 Împărați 13:21; cf. Iov 10:11; Psalmii 34:20; Isaia 66:14; Geneza 50:25). În cartea pseudepigrafică a Jubileelor (secolul al II-lea î.Hr.), interdicția de a zdrobi oasele mielului de Paște pare a avea legătură cu miracolul învierii: oasele Israelului trebuie să rămână întregi, aparent în vederea învierii (Jubileele 49:13).
3. Didache 10.6; cf. 1 Corinteni 16:22.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
CELE ȘAPTE BISERICI
Viziunea profetică este construită în jurul tensiunii dintre viitor și prezent, cheia care ne ajută să înțelegem viziunea. Profetul vede „lucrurile care sunt și cele care au să fie după ele” (Apocalipsa 1:19). Trebuie să citim mesajul către bisericile contemporane lui Ioan tot într-o cheie profetică – un mesaj pentru bisericile care vor urma. Pasajul face deja aluzie la acest tip de interpretare, deoarece compară cele șapte biserici cu șapte stele, pe care le ține în mâna dreaptă Fiul omului (vers. 16, 20). Oamenii din vechime credeau că stelele conduc destinul omenesc, de aici și popularitatea astrologiei, în special în Mesopotamia, ca mijloc de a prezice viitorul. Autorii Bibliei erau pe deplin conștienți de astfel de credințe, după cum se vede chiar din cartea lui Iov: „Poți să înnozi tu legăturile Găinușei sau să dezlegi frânghiile Orionului? Tu faci să iasă la vremea lor semnele zodiacului și tu cârmuiești Ursa-Mare cu puii ei? Cunoști tu legile cerului? Sau tu îi orânduiești stăpânirea pe pământ?” (Iov 38:31-33). În iudaismul de mai târziu, se credea că fiecare persoană are un corp ceresc, mazzal, adică o stea anume care-i veghea destinul4.
Imaginea lui Dumnezeu ținând în mână stelele simbolizează faptul că El le controlează destinul. Numindu-L pe Dumnezeul său un Dumnezeu al cerurilor, Daniel le spune același lucru astrologilor babilonieni: Dumnezeul său era zeitatea care controla stelele și, ca atare, destinul omenesc5. Depășind stricta raportare la bisericile din vremea lui, Ioan face aluzie la cele din viitor. Într-adevăr, tocmai numărul lor (7) confirmă o astfel de interpretare.
Încă din cele mai îndepărtate timpuri, numărul 7 a avut o valoare simbolică. Sumerienii, babilonienii, canaaniții și israeliții6 considerau numărul 7 un simbol al întregului și al perfecțiunii. În perioada intertestamentară, sub influența lui Pythagoras (secolul al V-lea î.Hr.), simbolismul numeric – în special numărul 7 – era foarte popular7. Apocalipsa folosește extrem de mult simbolismul numeric, inclusiv numărul 7. De exemplu, dacă numărul 7 apare de 88 de ori în Noul Testament, de 56 de ori apare numai în Apocalipsa: șapte sfeșnice, șapte stele, șapte peceți, șapte duhuri, șapte îngeri, șapte plăgi, șapte coarne, șapte munți etc. Chiar structura cărții a fost concepută de Ioan în jurul numărului 7.
Prin urmare, nu ar trebui să interpretăm cele șapte biserici la un nivel strict literal. Într-adevăr, numărul lor nu reflectă numărul total al bisericilor din Asia Mică, care erau mult mai numeroase. Apocalipsa nu include cele două biserici din Colose și din Hierapolis, ambele menționate în Noul Testament8. De fapt, cele șapte biserici din Apocalipsa reprezintă biserica în totalitatea ei, interpretare confirmată de un manuscris din secolul al III-lea d.Hr.9. Încheierea fiecărei scrisori: „Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul”10 pare să vizeze un public mai larg. Scrisorile se adresează tuturor bisericilor și oricine poate beneficia de pe urma conținutului lor, fapt menționat explicit în a patra scrisoare, către Tiatira, care conține expresia „toate bisericile” (Apocalipsa 2:23).
Cele șapte biserici au fost alese nu doar pentru că profetul le cunoștea, dat fiind că le vizitase, ci și pentru însemnătatea lor simbolică. Era o practică obișnuită în Israel ca, la baza unei profeții, să stea o localizare geografică. Profetul Mica își țese întreaga viziune a viitorului în jurul numelor cetăților palestiniene11. În mod asemănător, Daniel folosește amplasarea geografică și strategică a nordului și a sudului pentru a-și dezvolta viziunea profetică12. Chiar și succesiunea în care apar cele șapte biserici urmează o anumită ordine geografică, și anume ruta călătorului obișnuit13.
Pe măsură ce înaintăm de la o scrisoare la alta, observăm că prezența lui Isus devine tot mai intimă:
1. Efes: „Cel ce umblă prin mijlocul celor șapte sfeșnice de aur” (Apocalipsa 2:1).
2. Smirna: „Cel ce a murit și a înviat” (vers. 8).
3. Pergam: „Pocăiește-te dar! Altfel, voi veni la tine curând și Mă voi război cu ei” (vers. 16).
4. Tiatira: „Numai țineți cu tărie ce aveți până voi veni” (vers. 25).
5. Sardes: „Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoț” (Apocalipsa 3:3).
6. Filadelfia: „Eu vin curând” (vers. 11).
7. Laodiceea: „Eu stau la ușă” (vers. 20).
Însă doar dacă vom reuși să pătrundem în inima scrisorilor vom putea înțelege intenția profetică. Într-adevăr, scena creștină nu este deloc una roză. Dimpotrivă, pe măsură ce cortina se ridică și ne întâmpină o revelație cu detalii complexe și tulburătoare, descoperim un creștinism prins în mijlocul crizelor și al furtunilor.
Pe măsură ce citim scrisorile, vom remarca atât conotațiile lor profetice, cât și mesajul lor duhovnicesc. Așa cum am subliniat mai devreme, scrisorile către cele șapte biserici au de-a face atât cu bisericile contemporane lui Ioan (interpretarea preteristă), cât și cu oricine are urechi „să audă ce spune bisericilor Duhul” (interpretarea idealistă, sau simbolică) Iar acum, la începutul celui de-al treilea mileniu, ne regăsim la orizontul îndepărtat al acestei serii profetice. Pe lângă interpretările preteriste și idealiste, este și mai relevantă o interpretare profetică, pe care o putem confrunta oricând cu evenimentele istorice concrete.
NOTE
4. Talmudul babilonian, șabbat 53b.
5. Vezi Daniel 2:28; cf. 2:37,44,45; Enigmele Bibliei – Daniel, p. 32.
6. Vezi Geneza 1; Exodul 34:18; Leviticul 23:36; Numeri 28:11,19,27 etc.
7. Vezi Apocalipsa ebraică a lui Ezra 13:1; Eclesiasticul (sau Sirah) 7:3; 20:12; 22:12 etc.
8. Coloseni 1:2; 4:13.
9. Samuel P. Tregelles (ed.), Canon Muratorianus: The Earliest Catalogue of the Books of the New Testament, Oxford, Clarendon Press, 1867, p. 19, 45.
10. Apocalipsa 2:7,11,17,29; 3:6,13,22.
11. Mica 1:10-16.
12. Vezi Daniel 11; cf. Enigmele Bibliei – Daniel, p. 179-182.
13. Vezi William M. Ramsay, The Letters to the Seven Churches, ediție adusă la zi de Mark W. Wilson, Peabody, Massachusetts, Hendrickson Publishers, 1994, p. 131-133.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
EFES
Pornind de pe insula Patmos, prima oprire este la Efes, unul dintre cele mai importante porturi ale vremii. Marinarii puteau vedea luminile sale de departe, din larg. Nu este nicio coincidență că Efesul reprezintă prima biserică, primul sfeșnic. Ioan își începe ciclul de scrisori cu o aluzie la Grădina Edenului, cum a făcut și Daniel atunci când a prezentat prima împărăție, Babilonul14: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 2:7).
Efesul este, într-adevăr, prima dragoste, numele, în greacă, însemnând „de dorit”. Pasiunea este încă vie, iar amintirea este proaspătă (Apocalipsa 2:5). Este biserica apostolilor (vers. 2) și, în același timp, biserica primilor convertiți dintre păgâni. Foștii păgâni trebuie să-și aducă aminte cu umilință de unde au venit (vers. 5). Pavel le punea în vedere același lucru foștilor păgâni din Roma (Romani 11:18). Pentru creștinii din Efes – cetatea zeiței Artemis, faimoasa „Diana [a] efesenilor” (Faptele apostolilor 19:28) – acest apel este plin de semnificație. Efesenii erau bine-cunoscuți pentru superstițiile lor și pentru înfloritoarea lor afacere cu amulete. Rata criminalității din Efes ajunsese atât de mare, încât se spune că filosoful Heracleitos ar fi deplâns-o, ajungând să fie cunoscut ulterior ca „filosoful înlăcrimat”. Efes este, așadar, biserica începuturilor.
Și totuși, în ciuda faptului că încă este ancorată în sursa ei spirituală, biserica se află pe calea pierzării. Mișcarea alertă a Celui ce „ține cele șapte stele” (Apocalipsa 2:1) sugerează deja situația periculoasă a Efesului. Petru folosește același verb (peripatei) pentru a descrie „târcoalele” date de Satana, care se simte încolțit15. Problema bisericii din Efes stă în faptul că focul ei s-a stins și nu a mai fost reaprins: „Ți-ai părăsit dragostea dintâi” (vers. 4). „Pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi!” (vers. 5). Aceste „fapte dintâi” sunt o aluzie la teșuva, chemarea la pocăință adresată de profeți. Îngerul îmbină îndemnul cu avertismentul: „Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești” (vers. 5). Puritatea primei biserici nu este o garanție că nu-și va pierde lumina. Faptul că o biserică a fost întemeiată chiar de Dumnezeu nu o absolvă de faptele ei viitoare. Biserica se poate împiedica pe drum. S-ar putea chiar să cadă, să-și răstoarne sfeșnicul și să-și stingă lumina – iată un aspect la care ar trebui să reflectăm. Riscul greșelii și al eșecului rămâne o realitate prezentă. Nu putem pune semnul egal între biserică și Dumnezeu. Nu este suficient să fii membru al unei biserici pentru a fi mântuit: „Poți să fii în biserică, dar să nu fii mântuit.”
Și totuși scrisoarea nu insistă prea mult asupra amenințărilor. În ciuda greșelilor sale, biserica din Efes are încă o anumită integritate spirituală – urăște „faptele nicolaiților” (vers. 6), o atitudine cu atât mai virtuoasă, cu cât este împărtășită și de Dumnezeu: „pe care și Eu le urăsc”.
Răul care îi amenință pe primii creștini are trăsăturile nicolaiților. O tradiție creștină timpurie îi considera urmașii lui Nicolae, cel menționat în Faptele apostolilor 6:5. Însă, oricine ar fi ei, conform părinților bisericești, nicolaiții erau bine-cunoscuți pentru depravarea lor16. Denaturând noua poziție a lui Pavel cu privire la har și la lege, au ajuns să respingă toate principiile Torei. Considerând că, prin harul lui Isus Mesia, s-au eliberat de Tora, au decăzut în imoralitate.
Ideile lor aveau la bază concepția dualistă care predomina între creștinii gnostici ai vremii17. Disprețuiau corpul uman și, practic, tot ce ținea de creația fizică, considerându-le nimic altceva decât lucruri materiale și rele, numai spiritul fiind pur, bun și divin. Ca atare, cineva putea să dispună de trupul său după bunul plac – fie torturându-l, fie satisfăcându-l – și să-și păstreze totuși spiritul pur. Dualismul circumscrie trupul domeniului legii și îl respinge, înălțând în același timp sufletul, care este pus în legătură cu domeniul harului.
Conform profeției conținute în prima scrisoare, cele dintâi semințe ale apostaziei trebuie să fi apărut în urma devalorizării Torei și a creației fizice. Însă în încheierea scrisorii, se afirmă: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieții” (Apocalipsa 2:7). Pe de-o parte, această declarație afirmă și subliniază actul fizic al mâncatului și, astfel, creația18 – un răspuns pentru dualiștii cărora le păsa doar de dimensiunea spirituală și care disprețuiau viața fizică și creația. Pe de altă parte, „pomul vieții” (eț hayyim) înalță Tora, pentru care a devenit un simbol clasic încă din vremurile biblice19, dar și în tradiția iudaică de mai târziu20. Ba chiar a ajuns să desemneze suporturile din lemn ale sulurilor Torei.
NOTE
14. Daniel 2:37,38; cf. Geneza 1:28; Enigmele Bibliei – Daniel, p. 35.
15. 1 Petru 5:8; cf. Iov 1:7 în Septuaginta.
16. Vezi Hippolytus (dec. aprox. 226 d.Hr.), The Refutation of All Heresies 7.24 (în Ante-Nicene Fathers, vol. 5, p. 115), și Epiphanius (dec. 403 d.Hr.), Adversus Haereses 1.2.25 (Patrologia Graeca, vol. 41, col. 319-330). Vezi și D. M. Beck, „Nicolaitans”, în George A. Buttrick (ed.), Interpreter’s Dictionary of the Bible, New York/Nashville, Tennessee, Abingdon Press, 1962, vol. 3, p. 547, 548.
17. Cu privire la concepțiile timpurii ale gnosticismului creștin, vezi R. M. Grant, „Gnosticism”, în Interpreter’s Dictionary of the Bible, 1962, vol. 2, p. 404.
18. Vezi Geneza 1:29; cf. Daniel 1:16; Enigmele Bibliei – Daniel, p. 23, 24.
19. Vezi Proverbele 3:1-18.
20. Vezi Talmudul babilonian, Ketubot 111b; cf. Zohar 2.151a-151b.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
SMIRNA
Cea de-a doua oprire ne aduce la Smirna, la aproximativ 65 km de Efes. Cunoscută ca o cetate comercială de o frumusețe izbitoare, a fost una dintre puținele cetăți ale lumii antice atent planificate și complet reconstruite. A fost construită de greci în anul 1000 î.Hr. și distrusă apoi de lidieni în 600 î.Hr., pentru a fi reconstruită (200 î.Hr.) de Lysimachos, unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare, fiind literalmente „reînviată” din ruine. Așadar, nu este o coincidență că, în scrisoarea către biserica din Smirna, se regăsesc temele morții și învierii. Autorul scrisorii Se prezintă drept „Cel ce a murit și a înviat” (vers. 8), iar destinatarilor ei, deși urmează să sufere moartea, li se promite totuși viața (vers. 10, 11). Chiar numele cetății a fost în mod popular asociat cu „smirna” folosită la îmbălsămarea morților.
Dincolo de aluziile la soarta cetății, scrisoarea către Smirna evocă persecuția îndurată de martirii creștini. Pe lângă amenințarea cu moartea, creștinii din Smirna se luptau și cu sărăcia. Creștinismul din Smirna nu reflectă imaginea mantiilor purpurii și a coroanelor cu nestemate care caracterizează creștinismul de mai târziu. Este încă perioada în care a fi creștin nu presupunea succes și faimă. Cei mai mulți creștini proveneau din pătura săracă a societății și aveau de înfruntat ostilitatea maselor păgâne.
Soarta bisericii din Smirna este persecuția. Oamenii îi suspectau pe creștini de cele mai odioase crime. Păgânii asociau ceremonia împărtășirii cu canibalismul, considerând că, în timpul acestui eveniment, creștinii beau sânge și consumă carne de om. În agape, acele celebrări ale spiritului de frăție creștină, necreștinii vedeau adevărate orgii. Întrucât Dumnezeu era invizibil, creștinii erau acuzați și de ateism. Statul îi suspecta, din pricină că refuzau să jure credință împăratului și să-l considere Domn. Unii îi acuzau chiar că ar prezice sfârșitul lumii prin foc, acuzație exploatată și de împăratul Nero. Mulți îi disprețuiau, deoarece îi identificau cu evreii, a căror religie era considerată retrogradă și veche.
Nici comunitatea iudaică nu-i trata mai bine. Acești evrei zeloși, care proclamau un Mesia deja venit, nu erau priviți cu ochi buni nici dinăuntru, nici din afară. Dezbinările interne cu privire la validitatea lui Mesia sfâșiaseră societatea evreiască, iar unii evrei au reacționat cu patimă împotriva acestei noi secte. Avem un astfel de exemplu în persoana lui Saul din Tars, cunoscut mai târziu sub numele de Pavel21. Scrisoarea către Smirna îi mustră pe iudei pentru calomniile lor și pune la îndoială autenticitatea iudaismului lor: „ce[i] ce zic că sunt iudei și nu sunt” (vers. 9). Aluzia la iudaism sugerează că primii creștini încă se considerau iudei. În zilele noastre, în mediu creștin, despre astfel de credincioși am spune că nu sunt „adevărați creștini”, iar despre locul lor de adunare, că este „o biserică a Satanei”. Creștinii din Smirna erau mai aproape de iudei decât de păgâni. Antisemitismul creștin încă nu izbucnise. Aruncați în închisoare și torturați de păgâni, suspectați de frații și surorile lor de origine evreiască, primii creștini erau sortiți nenorocirii.
Persecuția a atins cote alarmante sub domnia lui Diocletianus, epoca istorică a martirajului. Printr-un edict emis în 303, împăratul a poruncit dizolvarea comunităților de creștini, demolarea bisericilor și arderea cărților lor22. Mulți creștini au murit pentru credința lor, iar alții au ajuns sclavi. Câțiva dintre sfinții sărbătoriți astăzi provin din acea epocă: Sf. Sebastian, care a murit străpuns de o sută de săgeți în timp ce era legat de un copac; Sf. Cecilia, patroana muzicii sacre; și Sf. Agnes, fecioara, arsă pe rug. Ultimul val de persecuții a durat până în anul 311 și, în 313, împăratul Constantin a emis un edict prin care creștinismul era declarat religie oficială în imperiu.
Interesant de remarcat este faptul că persecuția a ținut 10 ani, așa cum fusese prevestit de scrisoarea către biserica din Smirna (o zi echivalează cu un an, conform calculului profetic23). Dar limbajul este și simbolic. În tradiția iudaică și cea biblică, numărul 10 a ajuns să simbolizeze ideea de test, sau încercare. De exemplu, ne aducem aminte de testul de 10 zile prin care au trecut Daniel și prietenii lui (Daniel 1:14,15). Calendarul iudaic a păstrat acest simbolism. Sărbătoarea Trâmbițelor (Roș Hașana) este separată de Ziua Ispășirii (Kippur) de 10 zile de probă, timp în care evreii se pregătesc pentru marea zi a judecății. Mișna folosește același limbaj atunci când vorbește despre cele 10 generații care au trecut de la Adam până la Noe și de la Noe până la Avraam, despre cele 10 încercări îndurate de Avraam și despre cele 10 plăgi din Egipt, trăgând concluzia că, într-adevăr, numărul 10 este simbolul încercării și al testării24. Este însă doar un test, care, prin definiție, implică o răsplată. Nu moartea și eșecul trebuie să aibă ultimul cuvânt. Există o speranță. Dumnezeu a pus deoparte cununa victoriei (stephanos) pentru martirii credinței (Apocalipsa 2:10).
NOTE
21. Vezi Faptele apostolilor 7 – 9.
22. Donald Kagan, Steven E. Ozment și Frank M. Turner, The Western Heritage, ediția a 3-a, New York, Macmillan, 1987, p. 191, 192.
23. Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 115, 116, 151-153.
24. Mișna, Aboth 5.1-9.