Pret oferta saptămânii
44.00 Lei33.00 Lei
Pret intreg
59,00 Lei
Pret intreg
35,00 Lei
- Home
- Produse
138Lei96.60 Lei
- Citește
- Descarcă
- Inspiraționale
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
Victoria este cu atât mai glorioasă, cu cât are ca fundal o perioadă de suferință intensă și necazuri, „o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta” (vers. 1). Nu știm în momentul de față în ce va consta disperarea care-i va chinui pe ultimii supraviețuitori ai istoriei omenirii, pentru că ea nu are precedent în istorie. Totuși expresia în sine nu este unică. „Strâmtorare” (sau „necaz, nevoie”) apare de mai multe ori în Vechiul Testament (cf. Psalmii 37:39; Isaia 33:2; Ieremia 14:8; 15:11; 30:7), în special în cartea lui Ieremia, unde aceeași expresie ebraică „vreme de strâmtorare (necaz)” apare de trei ori, fiind descrisă, în capitolul 30, ca un eveniment ieșit din comun: „Vai! căci ziua aceea este mare! Niciuna n-a fost ca ea! Este o vreme de necaz pentru Iacov” (Ieremia 30:7).
În Ieremia 30, se face o profeție cu privire la exilul Israelului și, ca atare, se prezintă disperarea și angoasa poporului dus în robie. În Noul Testament, Isus face aceeași profeție printr-o referire explicită la „prorocul Daniel”: „Atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi” (Matei 24:15,21).
Așadar, vremea sfârșitului va fi asemănătoare cu un exil, o perioadă în care Ierusalimul și templul nu vor mai exista pentru a garanta mântuirea, o vreme în care Dumnezeu va fi absent. Deja profetul Ezechiel descrisese exilul în termeni identici într-o viziune despre îndepărtarea tronului lui Dumnezeu (Ezechiel 10). Poporul lui Dumnezeu este zdrobit de strânsoarea de fier a Babilonului. Este experiența absurdului, când credința rămâne fără obiectul ei. Suntem pe propriile picioare, singuri. Dumnezeu pare să fi dispărut. Istoria devine câmpul de luptă al unor forțe cumplite, iar răul pare să fi triumfat asupra binelui. De ce să mai mergi înainte? Îndoielile înăbușă plăpânda flacără a credinței. Fără a avea la cine să se îndrepte, poporul lui Dumnezeu pare să nu mai aibă nicio speranță. Este cu adevărat „o vreme de strâmtorare”.
Niciodată nu am fost mai aproape de evenimentele descrise de profeție. Și niciodată nu am fost mai indiferenți. E suficientă o sumară trecere în revistă a unor lucruri pe care le știm prea bine. Ecologiștii2 avertizează cu privire la dezintegrarea planetei, dar nimeni nu pare dornic să facă ceva în sensul acesta. Economiștii își exprimă deschis pesimismul. La nivel mondial, șomajul este în creștere. Trei sferturi din populația lumii se confruntă la modul cel mai concret cu pericolul de a muri de foame. Evident, suntem atât de obișnuiți cu astfel de statistici, încât cu greu ne mai atrag atenția. Copiii cu coastele sau pântecele ieșite în relief pot dispărea printr-o simplă apăsare de buton al mouse-ului sau al telecomenzii, până în ziua în care vor reapărea în carne și oase în propria noastră bucătărie.
Situația politică se află pe terenuri mișcătoare. Pacea este, într-adevăr, un deziderat în cadrul întâlnirilor dintre marile puteri ale lumii. Însă armele rămân o realitate, ascunse sub o mulțime de tratate și de organizații. Trăim în umbra norului atomic. Nu există nicio țară care să nu fie cumva implicată în vreun conflict sau altul. Orice acțiune politică are repercusiuni pe scena internațională.
Cât despre starea morală a societății, este greu de recunoscut, fiind extrem de desfigurată de crime, violuri, droguri, alcool și SIDA. Nimeni nu este scutit de efectele imoralității, deoarece ea afectează fiecare nivel al societății. În același timp, a apărut o nouă specie – oamenii de succes. Orice idealuri am fi avut odinioară, fie artistice, fie morale, acestea sunt înlocuite acum de unicul ideal al societății noastre, singurul pentru care merită să te zbați: banii. Virtutea este direct proporțională cu performanța. Omenirea modernă vrea să fie din ce în ce mai eficientă și din ce în ce mai puțin umană.
În civilizația noastră, sunt în fermentare cele mai crunte dezastre. Și totuși noi suntem bine. Încă putem merge pe străzile orașelor. Televiziunea încă promovează cuvintele și imaginile prosperității; și, dacă nu, e doar la un film distanță! Reciclăm. Facem mișcare. Închidem ochii și medităm, nevrând să ne ocupăm de putrefacția societății noastre decadente, și preferăm să ignorăm sloganurile câtorva excentrici. La urma urmei, conducătorii vorbesc pe un ton liniștitor, iar poporul înghite minciuna și moţăie în continuare.
În tot acest timp, florile răului se răspândesc pretutindeni. Viziunea lui Daniel este cosmică și privește toate „neamurile” (Daniel 12:1). Nicio țară, nicio insulă, niciun trib ascuns de civilizație nu poate scăpa. Este cu adevărat „o vreme de strâmtorare”.
NOTE
2. Vezi Gordon R. Taylor, Le Jugement dernier, Paris, Calmann-Lévy, 1970.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
II. JUDECATA
Cortina însă nu cade lăsându-ne în această atmosferă tragică. Cartea lui Daniel vede „vremea de strâmtorare” din perspectiva speranței divine.
Dincolo de timpul de criză prin care trec exilații, profetul Ieremia întrezărește întoarcerea și mântuirea Israelului: „Este o vreme de necaz pentru Iacov, dar Iacov va fi izbăvit din ea” (Ieremia 30:7).
Isus a profetizat, la rândul Lui, venirea Fiului omului: „Îndată după acele zile de necaz. (…) Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului” (Matei 24:29,30).
La fel, în Daniel 12, mântuirea care vine de sus pune capăt perioadei de strâmtorare: „Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, și anume oricine va fi găsit scris în carte” (vers. 1).
Ca și în capitolul 7, capitolul 12 plasează venirea lui Mihail (Fiul omului) în contextul judecății. Și aici se deschid cărțile (Daniel 12:1; cf. 7:10), dar, în capitolul 12, judecata se extinde dincolo de scena cerească descrisă în capitolul 7. Suntem martorii efectului pe care îl are ea pe pământ, căci Dumnezeu ia măsuri concrete împotriva răului. Înțelegem acum că tot ce s-a întâmplat a avut un sens, că fiecare eveniment a avut implicațiile sale. Totul a fost înregistrat și este acum evaluat. Judecata este cea care îi separă pe cei înțelepți de cei răi, cea care desparte viața de moarte. Numai o schimbare radicală poate face loc unei vieţi noi și numai eradicarea morții va face posibilă această nouă viață. Judecata este cosmică. Mântuirea va cuprinde totul și va avea loc la un moment hotărât în istorie. „Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula. (…) Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului și cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac și în veci de veci” (Daniel 12:2,3).
Este nevoie de curaj pentru a accepta acest lucru. Mântuirea implică moarte. Ca să fii înviat, trebuie să mori mai întâi. Dar răsplata este reală, palpabilă și nicidecum vreun soi de nemurire diafană.
Speranța biblică depășește speranța omenească. Ea nu se mulțumește să facă promisiuni vagi cu privire la o lume mai bună, întemeiată pe puterea voinței oamenilor. Dimpotrivă, ea ne îndreaptă atenția spre o lume în care stelele vor străluci pentru totdeauna. Cu adevărat, realitatea nemuririi va fi cu mult mai glorioasă decât am îndrăzni să ne imaginăm: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9).
III. „CÂT VA MAI FI?”
Deocamdată însă, din străfundurile întunericului în care ne aflăm, nu putem decât să întrebăm și noi cu nerăbdare: „Cât va mai fi?” Întrebarea este pusă de două ori în carte, o dată de Daniel și a doua oară de înger. În Daniel 12, răspunsul la această întrebare cuprinde trei perioade de timp. Prima ne este deja familiară – „o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme” (vers. 7). Este perioada menționată în capitolul 7, în care cornul cel mic își va exercita puterea opresoare; ea durează până în 1798. Și totuși Daniel rămâne confuz. „Eu am auzit, dar n-am înțeles” (Daniel 12:8). Ar vrea să știe mai multe despre vremea sfârșitului: „Care va fi sfârșitul acestor lucruri?”
Următoarele două perioade au aproximativ aceeași durată (1 290 de zile și 1 335 de zile) și sunt legate de prima perioadă menționată (1 260 de zile). Asemenea celor 1 260 de zile, cele 1 290 și 1 335 de zile ar trebui interpretate ca ani.
Mai mult, modul în care se leagă cele 1 290 de zile de cele 1 335 de zile le pune în aceeași perspectivă, cea de-a doua perioadă fiind o prelungire a celei dintâi. „De la vremea când va înceta jertfa necurmată și de când se va așeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cine va aștepta și va ajunge până la o mie trei sute treizeci și cinci de zile!” (Daniel 12:11,12).
Dacă cele două perioade de timp au același punct de pornire (momentul în care încetează jertfa necurmată), atunci prima dintre ele ia sfârșit după 1 290 de zile, iar a doua continuă până se împlinesc cele 1 335 de zile. Perioada care ne interesează este, așadar, cea de 1 335 de zile. Această a doua perioadă vine ca răspuns la întrebarea: „Cât va mai fi?” (vers. 6; cf. vers. 8). Ne aducem aminte de această întrebare din capitolul 8. Aceleași cuvinte ebraice, ad matay, apar în același context – al unor lucruri „de necrezut” (pelaoth, 8:13,24) și al dialogului dintre două ființe cerești (vers. 13; cf. 12:6). Nu în ultimul rând, ființa care pune întrebarea nu este alta decât marele-preot care oficiază de Kippur, una dintre temele-cheie ale capitolului 8. Într-adevăr, cele două viziuni vorbesc despre unul și același eveniment. Cele 1 335 de zile și cele 2 300 de seri și dimineți răspund aceleiași întrebări: „Cât va mai fi/Până când?” Ca atare, ele duc spre același timp al sfârșitului, adică anul 1844.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
În viziunea celor 2 300 de seri și dimineți, Daniel vede perioada care începe în 1844 ca pe un Kippur ceresc, în timpul căruia Dumnezeu judecă oamenii și pregătește împărăția care va veni.
Apoi, în viziunea celor 1 335 de zile, Daniel vede aceeași perioadă, numai că acum el își îndreaptă privirile spre pământ, la cei care vor rămâne „până la vremea sfârșitului” și a căror fericire stă în așteptare: „Ferice de cine va aștepta” (Daniel 12:12). Perioada care a început în 1844 nu este numai o perioadă de împlinire, ci și una de așteptare și de speranță. În același fel, israeliţii așteptau și își exprimau speranța în timpul sărbătorii Kippurului, după cum spune faimosul De profundis3: „Eu nădăjduiesc în Domnul, sufletul meu nădăjduiește și aștept făgăduinţa Lui. Sufletul meu așteaptă pe Domnul mai mult decât așteaptă străjerii dimineaţa. (…) Israele, pune-ţi nădejdea în Domnul!” (Psalmii 130:5-7).
Acum, pornind de la numărul 1 335, putem să rezolvăm enigma care l-a tulburat atât de mult pe profet și să reverificăm data de 1844. Avem la dispoziție toate piesele puzzle-ului. Să trecem din nou în revistă concluziile la care am ajuns. Luând anul 1844 ca punct terminus al celor 1 335 de zile, putem calcula punctul de pornire al acestei perioade scăzând 1 335 din 1843 (nu din 1844, care ar include și anul în curs). Răspunsul este anul 508 d.Hr., care confirmă faptul că cealaltă dată, 1798, este punctul terminus al celor 1 290 de zile (508 + 1290 = 1798). Conform pasajului nostru, anul 508 este momentul în care încetează jertfa necurmată, drumul fiind liber pentru „urâciunea pustiitorului” (Daniel 12:11). Cele două evenimente nu sunt identice. Primul pregătește calea pentru cel de-al doilea. Literal, textul spune că jertfa necurmată încetează „cu scopul” așezării în loc a „urâciunii pustiitorului” (vers. 11; cf. 11:31). În cartea lui Daniel, această expresie tehnică desemnează puterea opresoare (Daniel 8:11,13; 9:27; cf. Matei 24:15; Marcu 13:14). Conform profetului, opresiunea va dura „o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme”, adică 1 260 de ani. Perioada acoperită de acești 1 260 de ani ia sfârșit în 1798. Punctul de pornire este deci anul 538 (1798 − 1260 = 538). Am întâlnit deja datele 508, 538 și 1798 în capitolul 7 al acestui comentariu.
Ce s-a întâmplat în anul 508? În acest an, biserica medievală și-a întărit statutul politic cu ajutorul lui Clovis, regele francilor (481-511), și a eliminat triburile ariene care-i amenințau supraviețuirea. Începând din acel moment, „papalitatea a putut să lucreze nestingherită pentru a-și asigura influența politică”4.
Însă abia în anul 538 împăratul Justinianus (527-565) a reușit să înlăture definitiv amenințarea ariană. Așa cum a profetizat Daniel, apariția cornului celui mic a depins de căderea câtorva împărății care se desprinseseră din Imperiul Roman.
În anul 1798, arestarea și deportarea papei a restrâns, în sfârșit, puterea politică a bisericii medievale.
Anul 1844 este mai greu de elucidat, pentru că, din punctul de vedere al istoriei, nu s-au întâmplat prea multe atunci. Nu a fost nicio revoluție, nicio cucerire, niciun decret. Anul respectiv nici măcar nu figurează în manualele de istorie. Și totuși, pare să aibă oarecare semnificație pentru Daniel. El este caracterizat de o mișcare deopotrivă multiconfesională și internațională, care se plasează tocmai în linia speranței și a așteptării „adventului”, sau a venirii lui Hristos5.
Istoricul John B. McMaster estimează că, din cei 17 milioane de locuitori ai Statelor Unite, aproximativ 1 milion au fost implicați în această mișcare6. Uimitor este faptul că aceeași fervoare religioasă i-a cuprins și pe evrei și pe musulmani. La evrei, în cadrul mișcărilor hasidice din Europa de Est, mulţi L-au a șteptat pe Mașia să vină în anul 5603 (1843/1844)7. Musulmanii Bahá’í au ajuns la aceeași concluzie. Bab-ul („ușa” care se deschide spre iman-ul ascuns) a apărut în anul 1260 de la hegiră, adică în 1843/18448. În același timp, în lumea secularizată, au început să înflorească mișcări marxiste, care doreau progres și promiteau speranță, însă dintr-o altă direcţie. Indiferent de motivele care ar putea explica acest fenomen istoric, este interesant că el a apărut în acord cu profeția. A fost simptomul unui dor și al unei așteptări intense.
NOTE
3. Psalm recitat în timpul liturghiei de Kippur (vezi „Rugăciunile de Roș Hașana” în șulkhan Arukh, cap. CIC, p. 582). Se pare că este inspirat de sărbătoarea în sine, după cum ne indică expresia tehnică „toate nelegiuirile lui” (cf. Leviticul 16:21,22).
4. Walter Ullmann, A Short History of the Papacy in the Middle Ages, Londra, Methuen, 1972, p. 37. „Spre anul 500, apare o instituție de o autoritate incontestabilă. (…) Se consideră că papa, mare-pontif (summus pontifex), mare-preot (summus sacerdos), uneori numit (…) «vicarul lui Hristos», (…) are o reputație de un prestigiu excepțional” (traducerea autorului din Marcel Pacaut, La Papauté des origines au concile de Trente, Paris, Fayard, 1976, p. 44).
5. Vezi Henri Desroche, The Sociology of Hope, traducere în limba engleză de Carol Martin-Sperry, Londra/Boston, Routledge & K. Paul, 1979, p. 61.
6. John B. McMaster, A History of the People of the U.S. From the Revolution to the Civil War, New York/Londra, Appleton, 1920, vol. 7, p. 136.
7. Machiah Maintenant, 30 ianuarie 1993.
8. Christian Cannuyer, Les Bahā’īs: peuple de la triple unité, Liège, Éditions Brepols, 1996,
p. 11.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
IV. CUM SĂ AȘTEPȚI CE URMEAZĂ SĂ VINĂ
Această „așteptare intensă” este deja mult în spatele nostru și și-a pierdut prospețimea. Astăzi, nu mai așteptăm și nici nu mai știm cum să așteptăm. Și totuși, pe măsură ce ținta finală se apropie, avem și mai multe motive să așteptăm, și mai multă nevoie să sperăm. Așteptarea este singura cale de a supraviețui. Acesta este ultimul mesaj pe care îl aude Daniel din gura îngerului: „Ferice de cine va aștepta!” (Daniel 12:12).
Fericirea lui Daniel își are rădăcinile în așteptarea sa. Însă obiectul așteptării sale rămâne în perspectivă. Ochii săi nu vor vedea Țara Promisă. Asemenea lui Moise pe muntele Nebo (Deuteronomul 34:1), profetul rămâne în urmă. Speranța lui nu poate decât să se agațe de această viziune trecătoare.
Totuși profetul știe că sfârșitul este sigur. El își va petrece restul vieții așteptând un eveniment care va avea loc la multe secole depărtare. Însă așteptarea este esența existenței sale. Exilat, el așteaptă reîntoarcerea. Inspirat, el așteaptă împlinirea viziunii sale. Așteptarea este și ținta profeției, care prevestește chiar și așteptarea în sine.
Așteptarea însă nu trebuie să fie pasivă. Îngerul încheie: „Tu mergi pe drumul tău până la sfârșit!” (Daniel 12:13; GBV, KJV). Cartea lui Daniel se termină în atmosfera tragică a sfârșitului. Însă această așteptare nu presupune indiferență. Dimpotrivă, înseamnă să mergi mai departe, este un mod de viaţă și de acțiune.
Așteptarea este cea care te ajută să mergi mai departe. În mod semnificativ, profeția leagă umblarea lui Daniel de „ridicarea” din morți a celor înviați. „Mergi pe drumul tău până la sfârșit!” (vers. 13; GBV, KJV). „Mergi”, „treci peste”, îi recomandă îngerul, și „te vei ridica în partea ta de moștenire, la sfârșitul zilelor” (vers. 13; GBV, KJV). Daniel poate merge mai departe pentru că așteaptă – pentru că poate să „vadă” destinația finală, învierea care va avea loc „la sfârșitul zilelor”.
Aceste ultime cuvinte ale îngerului conțin întreaga greutate a cărții, mesajul către Daniel fiind pentru fiecare dintre noi. Sfârșitul individual al lui Daniel (vers. 13a) se contopește în cel cosmic – „sfârșitul zilelor” (vers. 13b). Același cuvânt ebraic qeț „sfârșit” apare în ambele cazuri. De asemenea, ultimele cuvinte ale îngerului transcend persoana lui Daniel și devin universale. „Tu, Daniele” (vers. 4, 9) devine un „tu” universal (vers. 13). Prin Daniel, Dumnezeu Se adresează întregii omeniri, deoarece fiecare om este, ca Daniel, muritor. Fiecare este, ca Daniel, înlănțuit în civilizația lipsită de speranță a Babelului. Indiferent dacă așteptăm sau nu, indiferent dacă suntem bărbați sau femei, evrei, creștini sau musulmani, cu toții visăm la altceva. Fiecare este, ca Daniel, un prinț evreu aflat în exil.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
Ieri s-a încheiat ultimul capitol al cărții Daniel din Enigmele Bibliei. Daniel și Apocalipsa – Victoria Ierusalimului.
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test – https://forms.gle/oTjL38iv66DUSuQN8
Nu uita că ai la dispoziție doar 24 de ore pentru a trimite testul completat.
Astăzi vom continua lectura cu prefața cărții Apocalipsa din Enigmele Bibliei. Daniel și Apocalipsa – O carte ciudată. Prefața și Introducerea din cartea Apocalipsa nu vor fi urmate de teste. Următorul test va fi pe 14 aprilie.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
*
O CARTE CIUDATĂ
(Apocalipsa 1:1-3)
În Mișna, se povestește că patru înțelepți faimoși au ajuns în Pardes, paradisul mistic din viziunea apocaliptică1. Totuși niciunul nu a rămas întreg în urma vizitei. Primul a murit pe loc, al doilea și-a pierdut credința, iar al treilea, mințile. Cât despre al patrulea…, ei bine, a ajuns să se creadă Mesia.
Această parabolă ne transmite – desigur, cu un surâs amar – un avertisment foarte important: conceptul de apocalipsă este unul cu adevărat periculos. Este înconjurat de o aură de moarte, de nenorocire, de frică. Uneori, frica devine atât de paralizantă, încât unii nici măcar nu suportă să se gândească la ce scrie în această carte. Cineva spunea cândva că „apocalipsa ori te găsește gata nebun, ori te face nebun”. De la David Koresh, din Statele Unite ale Americii, la Shoko Asahara, din Japonia, Luc Jouret, din Europa, și toți „misticii” care încă dau fuga la Ierusalim2 ca să-L găsească pe Mesia sau să devină Mesia, conceptul de apocalipsă a fost sursa multor nebunii și a și mai multor deliruri.
Așadar, înainte de a ne aventura în cartea biblică Apocalipsa, trebuie să ne pregătim și să ne asigurăm că o vom citi și o vom înțelege așa cum a dorit Dumnezeu să fie înțeleasă. În acest scop, primele trei versete ne indică tocmai natura cărții și servesc de repere, ca să știm cum să o abordăm pentru a ne bucura de ea și a-i supraviețui.
Mai întâi de toate, autorul ei este evreu, pe numele său ebraic Yohanan „YHWH este plin de har”, un nume destul de obișnuit în poporul său, care apare încă din vremurile biblice3; Josephus Flavius menționează 17 persoane diferite care purtau acest nume. Este, de asemenea, numele unor faimoși rabini din Antichitate, precum Yohanan ben Zakkai (secolul I) sau Yohanan Făcătorul de Sandale (secolul al II-lea). Yohanan al nostru este, probabil, aceeași persoană care a scris Evanghelia după Ioan – Yohanan ben Zebedeh „Ioan, fiul lui Zebedei”, fratele lui Iacov și ucenicul iubit al lui Isus (sau Yeșua). Tradiția creștină a acceptat în unanimitate acest lucru. Polycrates, episcop al Efesului (130-196 d.Hr.), atestă în mod clar prezența lui Ioan în Efes, ceea ce ar explica grija deosebită a autorului pentru bisericile din Efes și Asia4. Autorul cărții Apocalipsa este deci o persoană reală. Locul unde se afla, Patmos, este o mică insulă de peste 40 km2, în Marea Egee (cuvântul „mare”, thalassa în limba greacă, apare de 25 de ori în Apocalipsa). Conform tradiției, Domitianus, primul împărat roman (81-96 d.Hr.) care și-a luat în serios divinitatea și le-a cerut oamenilor să i se închine ca unui zeu, l-a exilat pe Ioan pe această insulă și l-a condamnat la muncă silnică în carieră. Întrucât refuzau să-i recunoască divinitatea, evreii și creștinii, pe care el îi numea „ateii ăștia”, îl deranjau. Conform lui Hieronymus5, romanii l-au deportat pe Ioan la 14 ani de la persecuția lui Nero și l-au eliberat la moartea lui Domitianus (96 d.Hr.). Astfel de deportări erau obișnuite sub regimul roman și implicau, în general, personalități politice. Prizonierii își pierdeau toate drepturile civile și proprietățile. În introducerea la Apocalipsa, Ioan se identifică drept un martor, un martus (Apocalipsa 1:2), care suferă „în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu” (vers. 9). Dezrădăcinat de trecutul său, de familie, de prieteni, de casă și de locurile cunoscute, zdrobit de munca grea și de umilința la care era supus, nemairămânându-i decât speranța, autorul cărții Apocalipsa a fost un „martir” care a ajuns la Kidduș ha-Șem „sfințirea numelui” în manieră tradițională iudaică. Iar nostalgia după ținutul natal și confruntările zilnice cu opresorii săi nu au făcut decât să-i consolideze identitatea iudaică.
NOTE
1. Talmudul babilonian, Hagiga 14b; cf. Talmudul de la Iersualim, Hagiga 2:1, 77b.
2. Vezi Yair Bar-El, Rimona Durst, Gregory Katz, Josef Zislin, Ziva Strauss și Haim Y. Knobler, „Jerusalem Syndrome”, The British Journal of Psychiatry, 176, 2000, p. 86-90.
3 1 Cronici 3:15; Neemia 12:23; Ieremia 40:16 etc.
4 Polycrates, From His Epistle to Victor and the Roman Church Concerning the Day of Keeping the Passover (Ante-Nicene Fathers, vol. 8, p. 773), citat în Eusebius, Church History 5.24.3 (Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. 1, p. 242).
5. Hieronymus, Lives of Illustrious Men 9 (Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. 3, p. 364, 365).