MORȚII VII
Din Adâncul pustiu, viziunea ne duce în cerurile pline de viață. Îi întâlnim mai întâi pe cei pe care ne-am aștepta cel mai puțin să-i întâlnim – cei oprimați, umiliți, cei cărora „li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus” (Apocalipsa 20:4) și care, în cadrul celei de-a cincea peceți, au cerut să li se facă dreptate. Dar alături de martiri și de eroi, îi găsim și pe cei simpli și smeriți, care au rămas integri până la sfârșit (vers. 4). Practic, aici sunt cei neprihăniți din toate timpurile, în toate ipostazele posibile în care s-au aflat de-a lungul istoriei.
Îngerul anunță: „Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere!” (vers. 6). Este a cincea din cele șapte fericiri ale Apocalipsei și, asemenea celorlalte, este asociată cu revenirea lui Mesia. Legătura dintre înviere și revenirea Mântuitorului nu este ceva nou. Cartea lui Daniel deja făcuse această conexiune: „Mulți din cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula” (Daniel 12:2), un eveniment extraordinar declanșat de venirea lui Mihail. În mod semnificativ, ultimul capitol din Daniel începe și se încheie cu această temă specială. Îngerul războinic Mihail (vers. 1)15, care se scoală (în ebraică, amad), duce la scularea (amad) celor morți „la sfârșitul zilelor” (vers. 13). În mod asemănător, Apocalipsa asociază învierea celor neprihăniți cu victoria călărețului de pe calul alb. Apostolul Pavel dezvoltă aceeași idee: „Noi, cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu o vom lua înaintea celor adormiți. Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer și întâi vor învia cei morți în Hristos, apoi noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:15-17).
Numai învierea poate explica prezența acestor morți vii în ceruri. Ei sunt acolo cu trup și suflet. Nu este vorba de un suflet care să fi supraviețuit distrugerii trupului, cum afirmă cei ce cred în nemurirea sufletului. Dimpotrivă, cei prezenți acolo sunt ființe întregi, atât fizic, cât și mental.
Cuvântul „suflete” din pasajul nostru (Apocalipsa 20:4) ar trebui înțeles în sensul lui ebraic. În gândirea ebraică, sufletul desemnează întreaga persoană. Ebraicul nefeș, tradus de regulă în Septuaginta prin grecescul psychē, iar în Bibliile moderne prin „suflet”, implică ființa umană ca un tot unitar. În el sunt incluse toate componentele ființei: cea fizică, cea mentală și cea spirituală. De exemplu, sufletul (nefeș) suferă de foame (Deuteronomul 12:20, BVA; Psalmii 107:9) sau de sete (Psalmii 143:6, NTR, [142:6] BVA), este săturat (Isaia 55:2; Ieremia 31:14), iubește (Geneza 34:3, BVA; Cântarea cântărilor 1:7, GBV, [1:6] BVA), este întristat (Psalmii 31:9), strigă (Iov 24:12), cunoaște (Psalmii 139:14), este înțelept (Proverbele 3:21,22) și, nu în ultimul rând, Îl adoră și Îl laudă pe Dumnezeu (Psalmii 103:1; 146:1). Biblia prezintă o concepție holistică despre ființa omenească. Atunci când trupul moare, mor și toate funcțiile mentale (Eclesiastul 9:5). Moartea implică întreaga persoană; la fel și viața.
Adânc înrădăcinată în Scripturile ebraice (Vechiul Testament), Apocalipsa vorbește despre înviere ca despre un eveniment care cuprinde deopotrivă dimensiunea fizică și pe cea spirituală, trupul și conștiința omului. Pentru Biblie, trupul nu este o entitate distinctă de suflet. Trupul este suflet, iar sufletul este trup.
Înțelegem mai bine acum conceptul învierii așa cum este el dezvoltat în pasajul nostru. În Biblie, viața implică atât senzațiile trupului, cât și emoțiile și gândurile. Îngerul nu ne indică natura exactă sau procesul învierii. Ca de obicei, accentul cade nu atât de mult pe proces în sine, cât pe rezultat – afirmație valabilă pentru toate minunile biblice, indiferent dacă este vorba de creație, de despărțirea apelor Mării Roșii sau de învierea lui Isus. Autorul afirmă că evenimentul are loc, fără a recurge la explicații științifice.
Ceea ce contează este că cei înviați sunt prezenți – în carne și oase. Însuși faptul că ei sunt efectiv în ceruri demonstrează că învierea a avut loc. În perspectiva Scripturii, Dumnezeu, care este miracolul prin excelență, crearea pământului și ființa umană sunt realități indiscutabile. Acele ființe vii și evenimentul învierii nu au nevoie să fie validate de dovezi externe. Simpla lor existență în ceruri vorbește de la sine.
Ca atare, viziunea profetică se ocupă acum de cei înviați. „Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata” (Apocalipsa 20:4). Victimele devin judecători. Cu rolurile inversate, acum se face dreptate. Dumnezeu îi convoacă pentru a împărtăși împreună cu El responsabilitatea rostirii sentinței celor nelegiuiți. Totuși Dumnezeu a dat deja sentința. Prima înviere demonstrează că a avut deja loc o judecată. În sine, venirea lui Mesia i-a separat deja pe cei drepți de cei nedrepți. Profetul Daniel lasă să se înțeleagă același lucru atunci când plasează evenimentul judecății lui Dumnezeu înainte de venirea Fiului omului (Daniel 7). De asemenea, bătălia de la Armaghedon, unde cei nelegiuiți se află în opoziție cu cei drepți, sugerează tot ideea că cele două tabere sunt deja definite.
În orice caz, judecata Îi aparține lui Dumnezeu – Creatorul. Numai El este capabil să cerceteze „gândurile și inimile” (Apocalipsa 2:23, NTR). Numai Domnul poate să combine harul și dreptatea, numai El poate acorda iertare. Puritatea Sa este singura garanție a unei evaluări corecte între bine și rău. De aceea, El este singurul care are dreptul să judece (Ioan 8:7).
Totuși Dumnezeu vrea să Se dovedească drept înaintea celor credincioși. El aduce cărțile unde sunt înregistrate faptele oamenilor și le deschide înaintea celor răscumpărați (Apocalipsa 20:12), dându-le putere egală să judece, dat fiind că, acum, ei domnesc alături de El (vers. 4, 6). Domnul vrea ca ei să fie informați, să înțeleagă de ce a luat deciziile pe care le-a luat.
Dumnezeu va împărți cu poporul Său nu doar domnia și puterea, ci și sfințenia Lui. Acest lucru îl sugerează textul Scripturii atunci când îi numește pe cei credincioși „preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos” (vers. 6). Cartea Leviticul asociază adesea funcțiilor preoțești termenul qodeș „sfințenie”16. De asemenea, în aceeași carte, expresia-cheie „fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt” și variantele ei exprimă o temă care apare în mod repetat17. Semnificativ este faptul că fericirea care introduce făgăduința preoției leagă cele două adjective – „fericiți” și „sfinți” (Apocalipsa 20:6). Calificându-i drept „preoți”, Apocalipsa îi plasează pe cei înviați în cea mai strânsă relație cu Dumnezeu. Sfințenia (qodeș) este atributul Lui esențial18, iar El li-l dă pentru ca – asemenea Lui – să poată distinge și ei între bine și rău.
Însă Domnul nu le pune la dispoziție doar mijloacele trebuincioase pentru a fi capabili să judece, și anume informații, inteligență și sfințenie, ci și timpul necesar – 1 000 de ani, dovada supremă a respectului Său pentru ei și a seriozității sarcinii lor. Iar dragostea lui Dumnezeu merge chiar și mai departe. Sfinții înviați nu-i judecă doar pe semenii lor nelegiuiți, ci Însuși Dumnezeu Se lasă judecat de ei.
NOTE
15. Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 190.
16. Leviticul 8:10,12,30; 21:6,7.
17. Leviticul 11:44,45; 19:2; 20:7,26.
18. Psalmii 99:5; Isaia 6:3; 57:15.