UN NOU IERUSALIM
Reprezentând împlinirea tuturor speranțelor, răspunsul tuturor suspinelor lumii, stingerea oricărei sete (Apocalipsa 21:6), coborârea cetății lui Dumnezeu este dată ca punct final: „S-a isprăvit!” (vers. 6). Și, într-adevăr, numele cetății – Ierusalim – este încărcat de semnificații. În primul rând, este orașul păcii, sens implicat de numele său din vechime – Salem. Este cetatea lui Melhisedec, împăratul dreptății, care l-a sprijinit pe Avraam în campaniile lui militare (Geneza 14:18; cf. Evrei 7:1). Ierusalimul era, de asemenea, construit pe muntele Moria (2 Cronici 3:1), aluzie la jertfirea lui Isaac (Geneza 22:1-18)5. Mai era și locul în care Dumnezeu a oprit sabia morții pornită să decimeze poporul israelit (1 Cronici 21:14-16). David a cucerit cetatea și a făcut-o prima capitală a Israelului (1 Cronici 11:1-9), după care a adus între zidurile ei chivotul legământului (2 Samuel
6:12-23). Însă memoria colectivă a israeliților asociază această cetate în primul rând cu templul. Ierusalimul este un loc al rugăciunii și al închinării (Psalmii 48:2; 122:1). El este și antonimul Babilonului și simbolul reîntoarcerii din exil și al sfârșitului opresiunii. Este cetatea care stârnește nostalgie – poporul lui Dumnezeu nu poate uita Ierusalimul (Psalmul 137).
Prin aceste amintiri, Ierusalimul a ajuns să desemneze locul prin excelență al prezenței lui Dumnezeu. Cetatea reprezenta locuința lui Dumnezeu din ceruri, populată de sfinți, strălucind de slava lui Dumnezeu, pe care mintea omenească nu o putea imagina (Isaia 14:13; cf. Psalmii 48:1-3).
Profetul Daniel a avut și el o viziune a Ierusalimului ceresc. Dincolo de împărățiile pământești, care, în cele din urmă, vor dispărea fără urmă (Daniel 2:35), profetul vede „o împărăție care nu va fi nimicită niciodată” (vers. 44), sub forma unui munte (vers. 35, 45), simbolul tradițional al Sionului, sau al Ierusalimului6.
În spiritul tradiției biblice, tradiția iudaică afirmă realitatea unui „Ierusalim de sus” (Yerușalayim șel maala), care a existat chiar înainte de crearea lumii7 și care i-a inspirat pe poeții dragostei8. În literatura iudaică apocaliptică, Ierusalimul ceresc și templul său coboară din ceruri pentru a lua locul cetăților pământești, „pentru că nicio lucrare omenească nu se poate compara cu locuința Celui Preaînalt”9. Conform rabinului cabalist din secolul al XIII-lea Bahya b. Așer, forma de plural a ebraicului Yerușalayim (numele Ierusalimului) face aluzie la existența a două cetăți, una pe pământ și cealaltă în cer.
Ierusalimul din trecut nu se compară însă cu Noul Ierusalim. Nimic nu este la fel. Chiar primele cuvinte din Apocalipsa 21 descriu Noul Ierusalim în termenii creației: „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou, pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Textul paralel din Isaia se referă explicit la creație: „Iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou. (…) Vă veți bucura și vă veți veseli pe vecie pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie” (Isaia 65:17,18).
Noul pământ va fi radical diferit. Acolo, „marea” nu va mai fi (Apocalipsa 21:1), prima caracteristică a acestui nou univers. În mentalitatea ebraică, „marea” are o conotație negativă, reprezentând pustiul și întunericul (Geneza 1:2; Psalmii 18:11; Iov 26:10; Proverbele 8:27), moartea și „neființa”10 (Ezechiel 26:19-21; Iona 2:6; Habacuc 3:10) și răul (Isaia 27:1; 51:9,10). Scriptura mai asociază „marea” cu Babilonul (Apocalipsa 17:1) și, în Apocalipsa, cu originile fiarei (Apocalipsa 13:1)11.
Grecescul neos, care caracterizează Ierusalimul, înseamnă ceva radical și „cu totul diferit”12. Dumnezeu dă Noului Ierusalim o nouă configurație și îl coboară din cer pe pământ (Apocalipsa 21:2; cf. Apocalipsa 3:12). Nu este vorba nici de Ierusalimul eliberat în timpul Războiului de șase Zile, nici de cel al Moscheii lui Omar, al Zidului Plângerii sau al Sfântului Mormânt. Noul Ierusalim este mai mult decât un nou strat de vopsea pe niște ziduri vechi sau câteva clădiri ori cartiere noi. Schimbarea este radicală și afectează totul: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi!” (Apocalipsa 21:5).
La un nivel personal, Ierusalimul de sus înseamnă în primul rând o mare consolare. Este primul adevăr pe care îl sugerează Apocalipsa: „El va șterge orice lacrimă din ochii lor” (vers. 4). Lacrimile de aici nu au de-a face cu masacrul lui Gog și Magog și cu amintirea celor care au dispărut pentru totdeauna. Contextul sugerează, dimpotrivă, că „orice lacrimă” reprezintă rănile trecutului. Asemenea morții și suferinței, și lacrimile vor dispărea.
Suferința omenească este, cu siguranță, cea mai veche și mai serioasă nemulțumire a omului față de Dumnezeu – acel Dumnezeu care rămâne tăcut în fața suferinței. Unde a fost Dumnezeu în perioadele de durere și de opresiune? Lacrimile fetiței torturate de soldați au trecut nevăzute, dar acum Dumnezeu le șterge cu propria-I mână. Nu recurge la cuvinte, la explicații, ci doar la un gest, însoțit de promisiunea că „nu vor mai fi lacrimi”. Aceasta este consolarea supremă, singurul răspuns posibil în fața problemei suferinței.
Prin urmare, totul se reduce la Dumnezeu. De aceea amână profetul descrierea splendorii Noului Ierusalimului până mai spre finalul pasajului. Pentru prima dată în Apocalipsa, viziunea profetului nu urmează o derulare cronologică, ci se concentrează asupra unei entități particulare – Ierusalimul de aur. Aici este destinația finală a omenirii. Totuși descrierea cetății se dezvoltă de la aspectele generale către cele particulare. Profetul o zugrăvește în timp ce se apropie de el dinspre cer13. Viziunea se împarte în două panorame, fiecare introdusă prin formula „[îngerul] mi-a arătat” (Apocalipsa 21:10; 22:1).
Mergând de la periferie spre centru, viziunea dezvăluie succesiv cele șapte minuni ale cetății. Prima panoramă (Apocalipsa 21:10-27) prezintă (1) întreaga cetate strălucind ca un cristal, având (2) porțile și zidurile din pietre prețioase și (3) o piață centrală din aur. A doua panoramă (Apocalipsa 22:1-5) ne arată centrul pieței cetății, în care se află (4) un râu cu apa vieții, (5) pomul vieții, (6) tronul lui Dumnezeu și, în final, (7) Însuși Domnul Dumnezeu.
NOTE
5. Midraș găsește în numele „Ierusalim” aluzii la Melhisedec și la jertfirea lui Isaac: Ieru, care provine din aceeași rădăcină ca și Moria, face aluzie la jertfirea lui Isaac, iar Salem, la Melhisedec (Midraș Rabba, Geneza 56.16).
6. Psalmii 24:3; Isaia 2:3; 27:13; Zaharia 8:3; cf. Daniel 9:20; 11:45 etc.
7. Midraș la Psalmi, Psalmul 122, secțiunea 4; Salomon Buber (ed.), Midraș Tanhuma, Ṿilna, ha-Almanah ṿeha -Aḥim Rom, 1885, capitolul „Numeri”, p. 34, 35.
8. Talmudul babilonian, Taanith 5a; Tanhuma, Pekudei, 1.
9. Apocalipsa ebraică a lui Ezra 7:26; 10:54; 1 Enoh 90:28,29.
10. Expresia este împrumutată de la Johannes Pedersen, Israel: Its Life and Culture, Londra, Oxford University Press/Copenhaga, Branner, 1926-1940, vol. 1-2, p. 464; cf. Philippe Reymond, L’eau, sa vie, et sa signification dans l’Ancien Testament, Supplements to Vetus Testamentum, Leiden, Brill, 1958, p. 213: „Vechiul Testament identifică adesea oceanul cu moartea, (…) un loc din care nu există întoarcere, (…) un loc unde nu există comuniune, nici cu oamenii, nici cu Dumnezeu.”
11. Vezi Doukhan, The Genesis Creation Story: Its Literary Structure, Berrien Springs, Michigan, Andrews University Press, p. 70 ș.u.
12. Gerhard Kittel (ed.), Theological Dictionary of the New Testament, 10 vol., traducere și ediție de Geoffrey W. Bromiley, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans, 1964-1976, vol. 3, p. 447-450.
13. Vezi Roberto Badenas, „New Jerusalem—The Holy City”, în Frank B. Holbrook (ed.), Symposium on Revelation—Book 2, Daniel and Revelation Committee Series, Silver Spring, vol. 7, Maryland, Biblical Research Institute, General Conference of Seventh-day Adventists, 1992, p. 246.