Apocalipsa folosește un limbaj similar celui folosit în contextul Sukkotului, Sărbătoarea Corturilor, asociind astfel Noul Ierusalim cu această sărbătoare. Un verset-cheie este: „Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie și zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei»” (Apocalipsa 21:3).
Cuvântul „cort” traduce grecescul skene. La rândul său, cuvântul grecesc imită ebraicul șekina, semnul fizic al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său (Exodul 40:34-38). De asemenea, șekina derivă din aceeași rădăcină ca și ebraicul șakan „a locui”, redat în greacă prin skenoun „a locui, a întinde cortul”1. Un astfel de fundal sugerează că, în Apocalipsa 21:3, se subliniază faptul că Dumnezeu va locui efectiv împreună cu oamenii.
Noul Ierusalim va fi prezența efectivă a lui Dumnezeu, nu doar un simbol al acelei prezențe, cum a fost în cazul templului. Mai târziu, textul este și mai explicit: „În cetate n-am văzut niciun templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca și Mielul sunt templul ei” (Apocalipsa 21:22). Aici este principala diferență dintre Noul Ierusalim și Ierusalimul cel vechi. În noua cetate, prezența literală a lui Dumnezeu înlocuiește templul, care fusese doar un simbol al prezenței Sale. Cartea lui Ezechiel urmează același tipar, încheindu-se tot cu prezența lui Dumnezeu în cetate: „Din ziua aceea, numele cetății va fi: «Domnul este aici!»” (Ezechiel 48:35).
Dumnezeu este în sfârșit aici. Adevărata comuniune între El și poporul Său este, în final, posibilă. Apocalipsa exprimă această idee în limbajul legământului: „Ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21:3). „Eu voi fi Dumnezeul lui și el va fi fiul Meu” (Apocalipsa 21:7)2. Aceasta este și una dintre temele favorite din Cântarea cântărilor: „Preaiubitul meu este al meu și eu sunt a lui” (Cântarea cântărilor 2:16; cf. 6:3; 7:10).
Atât metafora relației conjugale, cât și cea a relației tată-fiu vorbesc despre apropierea de un Dumnezeu cu care, în sfârșit, putem avea o relație directă și reciprocă, fără impedimentele distanței, ale păcatului și ale erorii și fără intermedierea făcută de un preot sau de un ritual. Ceea ce Dumnezeu a trebuit să îi refuze lui Moise (Exodul 33:20-23) devine acum o experiență de zi cu zi: „Ei vor vedea fața Lui” (Apocalipsa 22:4).
Dumnezeu va fi acolo, prezent fizic, ca și soțul sau soția alături de care trăim, vorbim, râdem, mâncăm, bem și gândim. Este o nouă experiență pe care nu o putem exprima nici în cuvinte, nici în gânduri, una infinit mai mare decât Sărbătoarea Corturilor, care își trage numele (sukkot „corturi”) de la locuințele provizorii din ramuri și coarde de viță pe care israeliții le făceau pentru această sărbătoare. Obiceiul comemora peregrinarea israeliților prin pustiu și construirea sanctuarului, sukka-ul lui Dumnezeu, un simbol al prezenței Sale în mijlocul lor: „Să-Mi facă un locaș sfânt, și Eu voi locui [șakan] în mijlocul lor” (Exodul 25:8).
În tradiția iudaică, sukka-ul, ca și sanctuarul, simboliza șekina3. Psalmii citiți în sukka sunt mărturie a acestui simbolism – toți vorbesc despre prezența protectoare a lui Dumnezeu (Psalmii 23; 27; 36; 57; 63; 91). Mai mult, natura fragilă a sukka-ului amintește de precaritatea cetăților acestei lumi, întărind dorul după împărăția cerească. Ramurile care compun acoperișul trebuiau să lase întotdeauna un spațiu liber, prin care să se poată vederea cerul. Semnificativ este și faptul că lecturile liturgice din cadrul Sărbătorii Corturilor acoperă toată cartea Eclesiastul, în care totul – viețile noastre, faptele noastre, locuințele noastre – este deșertăciune (vezi, în special, Eclesiastul 2:4 ș.u.). Regăsim aceeași lecție a speranței înscrisă și în celălalt nume sub care mai era cunoscută sărbătoarea aceasta – „Sărbătoarea Secerișului” (Exodul 23:16; 34:22), pentru că ea marca și sfârșitul secerișului.
În Apocalipsa, aluzia la Sărbătoarea Corturilor se potrivește extrem de bine. După Kippur (Apocalipsa 11:19), seceratul grâului și culesul strugurilor (Apocalipsa 14:14-20; 16:17; 18:24), ritualul lui Azazel (Apocalipsa 20:2,3) și purificarea taberei de rău (Apocalipsa 20:7-15), urmează marea adunare a credincioșilor lui Dumnezeu din cele patru colțuri ale pământului. La această universalitate a adunării se face aluzie în expresia generală „cortul lui Dumnezeu cu oamenii” (Apocalipsa 21:3). Profetul Zaharia deja prevăzuse tonurile mesianice specifice Sărbătorii Corturilor: „Toți cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oștirilor, și să prăznuiască Sărbătoarea Corturilor” (Zaharia 14:16). Profetul Apocalipsei folosește un limbaj similar: „Neamurile vor umbla în lumina ei și împărații pământului își vor aduce slava și cinstea lor în ea” (Apocalipsa 21:24).
Setea omenirii după Dumnezeu este, în sfârșit, stinsă: „Celui ce îi este sete îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieții” (Apocalipsa 21:6; cf. 22:1). Imaginea apare și în contextul Sărbătorii Corturilor. Cu acea ocazie, era obicei ca preotul să scoată apă din fântâna Siloamului cu un vas de aur, în timpul ritualurilor de dimineață și de seară ale jertfelor zilnice. Oamenii întâmpinau revenirea lui cântând: „Veți scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii” (Isaia 12:3)4. La acest obicei a făcut aluzie Isus când, în timpul Sărbătorii Corturilor, a spus: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea” (Ioan 7:37).
NOTE
1. Cf. comentariile la Apocalipsa 7:15.
2. Cf. Osea 2:23; Zaharia 13:9.
3. Talmudul babilonian, Sukka 116a-b.
4. Mișna, Sukka 5.1.