Pret oferta saptămânii
44.00 Lei33.00 Lei
Pret intreg
59,00 Lei
Pret intreg
35,00 Lei
- Home
- Produse
138Lei96.60 Lei
- Citește
- Descarcă
- Inspiraționale
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
Viziunea tronului, ca parte din scena judecății, este, în același timp, o revelație a împărăției cerești. Pentru noi, monarhia, cu abuzurile și privilegiile pe care le presupune ea, nu întruchipează ideea de perfecțiune. Oamenii nu-L aleg pe Dumnezeu în cadrul unui tur de scrutin, iar guvernarea Sa nu include partide politice diferite. De fapt, prezența Lui domină totul, iar El deține controlul asupra tuturor lucrurilor. Și totuși un astfel de sistem de guvernământ era cea mai mare dorință a eroilor biblici (Psalmii 139:7-10; 33:5; 119:64; 104:24; Isaia 6:3; Numeri 14:21; Habacuc 3:3; Romani 14:11; Filipeni 2:10). Într-un astfel de context, toți dușmanii lui Dumnezeu sunt măturați. Istoria nu mai este în derivă, nu mai este la mâna opresorilor sau în voia sorții. Cetatea păcii și a dreptăţii, visată de profeți, nu se naște în urma unor negocieri. Zidurile ei răsună de strigătul biruinței complete și radicale asupra răului și a morții.
„Cel Îmbătrânit de zile” este o expresie ciudată, care nu se mai găsește nicăieri în Biblie, cu toate că, în literatura ugaritică (canaanită), există expresii similare, prin care marele zeu El este numit „împărat, părinte al anilor” și judecător15. Ideea transmisă aici este aceea a caracterului veșnic al acestui împărat-judecător, idee întărită de imaginea părului alb. Înconjurat de mulţimi de slujitori, Cel Îmbătrânit de zile Îl reprezintă pe Dumnezeu (cf. Psalmii 68:17,18; Evrei 12:22). Mai mult, El este cel care urcă pe marele tron pentru a domni și a judeca. În mentalitatea biblică, vârsta înaintată califică pe cineva pentru postura de judecător, deoarece ea este un semn al înțelepciunii. Talmudul face aluzie la acest pasaj prin mențiunea că părul lui Dumnezeu este negru atunci când merge la război ca tânăr, și alb atunci când stă la judecată ca bătrân16. Cel Îmbătrânit de zile a fost prezent de la începutul timpului, după cum o indică numele Său. El cunoaște orice acțiune chiar înainte de a fi fost planificată (Psalmii 139:1-4). Numai El știe întreaga istorie și este singurul în măsură să judece. „Haina (…) albă ca zăpada” (Daniel 7:9) reprezintă caracterul Său. Este un judecător care nu poate fi mituit, iar verdictul Său va fi cu totul obiectiv. Întrucât nu a luat parte la păcatul pe care urmează să-l condamne, facultățile Sale morale de judecată sunt netocite. Numai El deosebește binele de rău, paradox deja enunțat în Geneza. Atunci când bărbatul și femeia au păcătuit, răul s-a amestecat cu binele până acolo încât, omenește, a devenit imposibil să le mai distingem. Cu cât oamenii se dedau mai mult la rău, cu atât mai puțin îl vor mai percepe ca fiind rău. Numai Acela care nu a fost niciodată supus răului poate cu adevărat să îl condamne.
Cărțile se deschid imediat după ce Cel Îmbătrânit de zile se așază pe tron. Este ultima fază a judecății. Profetul nu mai adaugă nimic. În general, în contextul judecății, Biblia Îl descrie pe Dumnezeu scriind (vezi capitolul 5). Menționarea cărților în sala divină a tronului implică de asemenea judecata. Funcţia cărților este aceea de a înregistra toate acțiunile din trecut și de a servi ca martori tăcuţi în timpul judecății (Exodul 13:9; 17:14). Iată de ce profetul Maleahi vorbește despre „o carte de aducere-aminte” (Maleahi 3:16-18). Această perspectivă a amintirii face din nou legătura dintre judecată și mântuire.
De exemplu, Dumnezeu Își aduce aminte de Noe (Geneza 8:1), de Avraam, de Isaac, de Iacov (Exodul 32:13), de Rahela (Geneza 30:22), de Ana (1 Samuel 1:17-20) și de Israel (Psalmii 115:12). În psalmi, victimele opresiunii strigă: „Adu-Ți aminte, Doamne!” (Psalmii 25:6; 74:2; 89:50; 119:49 etc.).
Însă atunci când Dumnezeu Își aduce aminte, lucrul acesta poate aduce și pedeapsă. Dumnezeu Își aduce aminte de Amalec (1 Samuel 15:2), de nelegiuirile noastre (Psalmii 79:8; Ieremia 14:10) și de Babilon (Apocalipsa 16:19) și nelegiuirile lui (Apocalipsa 18:5).
De asemenea, „oricine va fi găsit scris în carte” va fi mântuit (Daniel 12:1). Însă tot din cărți este condamnat și cornul cel mic (Daniel 7:11,12). Momentul în care se deschid cărțile nu coincide totuși cu executarea sentinței. Ceea ce vede Daniel în cărți este numai verdictul, vinovat sau nevinovat. Sentința vine mai târziu. Versetele 11 și 12 anunță destinul cornului celui mic, mai exact al celei de-a patra fiare, care poartă cornul cel mic. Distrugerea fiarei este completă, în contrast cu distrugerea parțială a celorlalte trei fiare, care urmau una după alta.
Ar trebui deci să vedem în versetele care anunță moartea fiarei a patra o anticipare a unui viitor îndepărtat, iar în versetele care descriu moartea celorlalte trei fiare, o privire retrospectivă spre trecut: „S-au deschis cărțile. Eu mă uitam mereu [în cărțile deschise]. (…) M-am uitat până
când fiara a fost ucisă și trupul ei a fost nimicit și aruncat în foc, ca să fie ars. Și celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieții până la o vreme și un ceas anumit” (vers. 10-12).
Dumnezeu dorește ca viziunea judecăţii să fie o veste bună. În amurgul istoriei omenirii, judecata este ultima rază de speranță, pentru că ea anunță o lume nouă, o ordine nouă, o cetate nouă a păcii și a dreptății. Judecata este promisiunea sfârșitului stării noastre nenorocite, proclamând zorii unei lumi noi.
NOTE
15. Vezi I AB 1.7; citat în Lacocque, p. 142, 143.
16. Talmudul babilonian, Hagiga 14a.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
III. FIUL OMULUI
Ultima scenă a viziunii este cea mai fantastică, dar și cea mai tulburătoare. Venind pe norii cerului, intră în scenă cineva „ca un Fiu al omului” (vers. 13). Identitatea și apariția Lui ne stârnesc curiozitatea.
1. IDENTITATEA LUI
Încă de la început, Fiul omului apare în contrast cu fiarele, despre înfățișarea Lui („ca un Fiu al omului”) vorbindu-se în același fel ca despre înfățișarea fiarelor (ca un leu, ca un urs etc.). În același timp, caracterul omenesc al acestui „Fiu al omului” (expresie biblică folosită pentru a descrie pe cineva de natură umană) atrage și mai mult atenția asupra trăsăturilor animalice ale fiarelor hibride. Omenescul este pus în opoziţie cu animalicul. Este un contrast care a început să se creioneze încă de la începutul capitolului, prin aluzia la experiența lui Nebucadnețar (vers. 4), dar și în versetele care vorbesc despre cornul cel mic (vers. 8). În limbajul lui Daniel, acest contrast exprimă diferența esențială dintre două ordini fundamentale: cea a animalelor și cea a „Fiului omului”. Animalicul simbolizează dimensiunea politică a împărățiilor pământești, în timp ce omenescul simbolizează dimensiunea religioasă a împărăției cerurilor, fapt deja atestat de o serie de pasaje (Daniel 2:45; 3:25; 4:34; 5:5 etc.).
Așadar, în contextul cărții lui Daniel, expresia „Fiul omului” desemnează o ființă care ține, prin natura ei, de împărăția lui Dumnezeu. Legătura aceasta dintre „Fiul omului” și împărăția divină a fost lămurită de o inscripție babiloniană, în care cuvântul barnaș „fiul omului” era folosit pentru a desemna un înalt demnitar împărătesc (ceva asemănător termenului spaniol hidalgo)17.
Mai mult, venirea Sa pe norii cerului Îl identifică cu Dumnezeu, a cărui întoarcere este descrisă în termeni asemănători (Isaia 19:1; Psalmii 18:10-13). Tradiția ebraică (Rashi, Ibn Ezra, Saadia Gaon etc.) Îl recunoaște în unanimitate în acest personaj pe Mesia-Împăratul. Noul Testament și tradiția creștină de mai târziu au echivalat conceptul de „fiu al omului” cu Isus Hristos. Din acest pasaj și-au luat primii creștini salutul plin de speranță Maran atha „Domnul vine”. Verbul aramaic atha „a veni” este folosit în pasajul nostru pentru a descrie sosirea acestui „Fiu al omului” (Daniel 7:13).
2. VENIREA LUI
Daniel Îl vede „venind” („coborând”, traducere literală a vers. 13) din cer. Speranța ne vine din altă parte, adevăr subliniat în mod repetat în Biblie. Bărbații și femeile nu se pot salva (mântui) singuri. Au nevoie de Dumnezeu, care este în exteriorul lor. Daniel descrie mișcarea descendentă a „Fiului omului” prin intermediul a șapte verbe, ale căror timpuri redau trei faze distincte.
Prima fază se desfășoară în perioada contemporană profetului și este prezentată printr-un verb la timpul participial în aramaică (tradus printr-un gerunziu în română): „și iată, pe norii cerurilor, venind cineva ca un fiu al omului” (vers. 13, traducere literală).
În timpul celei de-a doua faze, profetul privește în trecut, în raport cu gerunziul de mai sus, și folosește trei verbe la timpul perfect în limba aramaică, pe care noi le traducem cu mai mult ca perfect: „El venise spre Cel Îmbătrânit de zile și fusese adus înaintea Lui. I se dăduse stăpânirea, slava și împărăția” (vers. 13, 14, traducere literală).
Apoi, în cea de-a treia fază, profetul privește în viitor, în raport cu gerunziul din faza întâi, și folosește trei verbe la timpul imperfect în aramaică, pe care noi le traducem cu un viitor: „și toate popoarele, neamurile, și oamenii de toate limbile I se vor închina. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică, ce nu va trece, și împărăția Lui este una care nu va fi nimicită niciodată” (vers. 14, traducere literală).
Cu alte cuvinte, între venirea Fiului omului, care inaugurează împărăția (faza 1), și întemeierea efectivă a împărăției (faza 3), autorul inserează o privire retrospectivă în care „Fiul omului” Îl întâlnește (qrb, vers. 13) pe Cel Îmbătrânit de zile, cu ocazia judecății. Prin aceste mișcări de du-te-vino în timp – prezent, trecut, viitor – profetul indică faptul că, până la întemeierea împărăției, trebuie să existe o perioadă a judecății. Același „Fiu al omului” care a participat la judecată reapare pentru a salva acea mulțime de „sfinți” atunci când Își va inaugura împărăția. „Fiul omului” are ultimul cuvânt cu privire la cine va fi salvat și cine nu. El este elementul de legătură dintre judecată și împărăție. Ca să trecem de la judecată în împărăție, trebuie să trecem prin El.
Speranța noastră nu a fost deșartă. Profetul L-a zărit pe „Fiul omului” în cerurile îndepărtate. Această legătură între cer și pământ, visată de patriarhul Iacov când dormea cu capul pe o piatră (Geneza 28:11,12), anunțată de profeți și așteptată în Psalmi, speranța Israelului și a creștinilor, este în cele din urmă împlinită. Întreaga structură a capitolului 7 se bazează pe această perspectivă. De trei ori textul alternează între proză și poezie, după cum viziunea trece de la cer la pământ și înapoi:
vers. 2-8 pe pământ în proză
vers. 9, 10 în ceruri în poezie
vers. 11, 12 pe pământ în proză
vers. 13, 14 în ceruri în poezie
vers. 15-22 pe pământ în proză
vers. 23-27 în ceruri în poezie
Cerul și pământul par a fi în premieră în dialog, răspunzându-și unul altuia, dat fiind că cerul nu mai este acum un loc pustiu. Are în sfârșit o voce – vocea victoriei, a împăcării. Aici este miezul cărții lui Daniel. Capitolul 7 este capitolul speranței, al dialogului reluat.
Însă, în ciuda tuturor acestor lucruri, Daniel este „tulburat nespus de mult”. Evenimentele rămân totuși vagi în ce privește conținutul lor și momentul când vor avea loc. Daniel păstrează toate lucrurile în inima sa (vers. 28). Rămâne în continuare un profet în exil, care așteaptă eliberarea.
NOTE
17. André Caquot, „Les quatre bêtes et le Fils d’Homme (Daniel 7)”, în Semitica, 17, 1967, p. 31-71.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
Ieri s-a încheiat capitolul șapte al cărții Daniel din Enigmele Bibliei. Daniel și Apocalipsa – Patru fiare și un Fiu al omului.
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test – https://forms.gle/efqfpMhgnDAwaSFf9
Nu uita că ai la dispoziție doar 24 de ore pentru a trimite testul completat.
Astăzi vom continua lectura cu prima parte din capitolul 8 – Războiul de Kippur.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Când am încheiat capitolul 7, profetul declara: „Pe mine, Daniel, m-au tulburat nespus de mult gândurile mele.” Capitolul 8 începe ca un ecou: „Eu, Daniel” (Daniel 8:1), fiind continuarea capitolului 7. Deși suntem în capitolul 8, suntem încă nedumeriți și tulburați de evenimentele descrise în capitolul 7. Relația dintre cele două viziuni este subliniată și mai mult de raportul cronologic dintre ele. Viziunea din capitolul 7 are loc în primul an al domniei lui Belșațar; cea din capitolul 8, în al treilea an al aceleiași domnii (551 î.Hr.). Același tipar apare și în introducerile la capitolele 1 și 2 (primul și cel de-al treilea an al domniei lui Nebucadnețar), dar și în capitolele 9 și 10 (primul an al domniei lui Darius și cel de-al treilea an al domniei lui Cirus*). Acest tipar leagă două viziuni consecutive. În plus, cele două viziuni au câteva teme comune și acoperă aceeași perioadă istorică, perioadă care ține până la sfârșitul lumii. Și totuși cele două viziuni rămân fundamental diferite. La nivel formal, trecem de la aramaică înapoi la ebraică; la nivelul conținutului, cele patru fiare sunt acum reprezentate sub forma a două animale foarte obișnuite, care se luptă pe viață și pe moarte. Este un război de Kippur, de ispășire.
Bătălia se încheie cu un ritual straniu, a cărui natură îl preocupă pe Daniel pe tot parcursul viziunii. Însă tulburarea lui Daniel este cu totul diferită de necazul care s-a abătut asupra israelienilor în 1973, în timpul Războiului de Yom Kippur. Ceea ce vede (vers. 3-12) și aude (vers. 13, 14) profetul depășește granițele istorice și geografice ale Israelului: războiul de Yom Kippur al lui Daniel are loc la o scară cosmică.
I. CE VEDE DANIEL
Viziunea are două părți, fiecare fiind introdusă de expresia: „M-am uitat și iată/mă uitam (…) iată” (vers. 3, 5).
1. BERBECUL
Ca și în capitolul 7, profetul vede animalele tot în apropierea apei. În capitolul 7 era „Marea cea Mare”, Mediterana. Aici este doar un râu din apropierea cetății Susa, poate chiar un canal, după cum sugerează termenul ebraic ubal (Daniel 8:2), care înseamnă „a conduce, a canaliza”. Viziunea din capitolul 7 se desfășura în jurul Mediteranei. Aici însă acțiunea nu depășește granițele Imperiului Persan. Cât despre cetatea Susa, aflată la 370 km est de Babilon, ea avea să devină mai târziu una dintre cele mai bogate capitale ale împăraților persani, reședința lor favorită, locul unde își păstrau bogățiile. Prezența unui canal sugerează deja prosperitatea. În lumea babiloniană, canalele stăteau la baza prosperității și a abundenței. O inscripție a lui Nebucadnețar face referire la un canal babilonian numit Libil-khigalla „Să aducă prosperitate!”. Cuvântul libil „care aduce” derivă din aceeași rădăcină ca și cuvântul din textul nostru – ubal „râu, canal”1.
Pe acest fundal al bogăției și al prosperităţii, Daniel zărește un berbec care împungea cu coarnele spre vest, nord și sud – un mod pitoresc de a sugera expansiunea cuceririlor spre trei colțuri ale pământului, omițându-l pe cel de origine, estul. Apetitul lui vorace pentru teritorii și faptul că are un corn mai înalt decât altul ne amintește de ursul din capitolul 7, care este la fel de lacom de carne și are o parte a corpului mai ridicată decât cealaltă. Berbecul reprezintă, prin urmare, împărăția ursului, adică Imperiul Medo- Persan. Interpretarea viziunii (Daniel 8:20) vine în sprijinul concluziei la care am ajuns.
Istoria confirmă profeția. După patru ani de la viziunea lui Daniel, în 547 î.Hr., Cirus Persanul, care cucerise deja Media (vezi capitolul 7), strivește Lidia și își extinde granițele împărăției până la Marea Egee. În 539 î.Hr., cucerește, în cele din urmă, și Babilonul. Perșii, inițial vasalii mezilor, i-au învins pe aceștia și, dintre cele două coarne, au devenit cornul mai înalt, care „a crescut cel din urmă” (vers. 3).
NOTE
1. Cf. Charles Boutflower, In and Around the Book of Daniel, Londra, The Society for Promoting Christian Knowledge, 1923, p. 217.
* Pentru cronologia domniilor lui Darius și Cirus, vezi capitolul 5 din această carte, secțiunea a VII-a. (n.r.)
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
2. ȚAPUL
Viziunea se derulează mai departe și în scenă apare un țap ce se repede spre berbec, care rămâne lângă canal ca și cum ar apăra calea de acces la el. Atacând berbecul, țapul îi produce o rană de moarte. Viziunea subliniază viteza țapului și cele patru coarne ale sale, amintindu-ne de leopardul din capitolul 7, caracterizat tot de viteză și de patru capete (Daniel 7:6). țapul îi reprezintă pe greci, care vin de la vest, concluzie adeverită și de interpretarea pe care o primește Daniel (8:21).
Istoria confirmă încă o dată profeția. În anul 490 î.Hr., atenienii i-au învins pe perși în bătălia de la Maraton. Mai târziu, armatele lui Alexandru au arat prin Arbela și l-au zdrobit pe slabul Darius în 331 î.Hr., făcându-și loc spre cetățile de aur, Babilon și Susa. Odată cucerite, imensele lor bogății au căzut în mâinile lui Alexandru. „Dacă pui mâna pe cetate [Susa], poţi să te lauzi că îl întreci pe Zeus la bogății”2, îi spunea Aristogorus lui Cleomenes, regele Spartei, despre Susa. Într-adevăr, după cucerirea Susei, Alexandru și-a mai sporit averea cu 50 000 de talanți, echivalentul a câteva zeci de miliarde de dolari. „Vechiul dușman al Greciei a fost definitiv înfrânt; (…) Alexandru a pus intenționat foc palatului lui Xerxe, pentru ca lumea să înțeleagă că un regim a făcut loc altuia”3. Alexandru și-a luat titlu de „împărat al Persiei”. Dar, din ce în ce mai ambițios, a traversat munții înalți ai Asiei și a coborât în Valea Indusului. În culmea gloriei, la numai 33 de ani, a fost doborât de boală și a murit, victimă a propriei ambiții. Istoria împlinește viziunea până în cele mai mici detalii: „Dar, când a fost puternic de tot, i s-a frânt cornul cel mare.” Patru dintre generalii lui Alexandru și-au împărţit împărăția între ei: „În locul lui au crescut patru coarne mari, în cele patru vânturi ale cerurilor” (vers. 8).
3. CORNUL CEL MIC
Apare apoi o altă putere, ale cărei înfățișare și activități ne reamintesc de cornul cel mic din capitolul 7.
1. Ca și în capitolul 7, simbolul folosit pentru a reprezenta această putere este „un corn mic” (vers. 9).
2. Ca și în capitolul 7, acest corn mic dă dovadă de o aroganță deosebită (vers. 23), dar și de inteligență (vers. 23, 25).
3. Ca și în capitolul 7, această putere caută să uzurpe puterea lui Dumnezeu. Exact ca Turnul Babel, cornul cel mic „s-a înălțat până la oștirea cerurilor” (vers. 10). Legătura dintre acest corn și Turnul Babel este confirmată și prin folosirea verbului „a se înălța” (gdl), repetat de trei ori în textul nostru (vers. 10, 11 și 25 [„s-a înălțat în inima lui”, literal – n.r.]). Un cuvânt din aceeași rădăcină este folosit pentru a caracteriza Turnul Babel (migdal). Încercarea de a-L uzurpa pe Dumnezeu se desfășoară pe două niveluri.
- Mai întâi, ca și cornul cel mic din capitolul 7, cel din capitolul 8 își asumă prerogativele „căpeteni[ei] oștirii” (vers. 11) și îi smulge „jertfa necurmată”. Această jertfă ardea neîncetat (tamid) pe altar, simbolizând prezența loială a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. „Aceasta este arderea-de-tot necurmată, care va fi adusă de urmașii voștri la ușa cortului întâlnirii, înaintea Domnului; acolo Mă voi întâlni cu voi și îți voi vorbi. (…) Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel și voi fi Dumnezeul lor. Ei vor cunoaște că Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor, care i-am scos din ţara Egiptului, ca să locuiesc în mijlocul lor” (Exodul 29:42-46). Smulgând „jertfa necurmată”, cornul ia locul lui Dumnezeu în cadrul experienței religioase.
- Mai mult, ca și cornul cel mic din capitolul 7, cel din capitolul 8 disprețuiește legea. „Cornul a aruncat adevărul la pământ” (literal, „l-a călcat în picioare”, vers. 12). Cuvântul emeth, tradus prin „adevăr”, este sinonim cu „legea” (Psalmii 43:3, NTR; 119:43 etc.). În ebraică, adevărul este o acțiune concretă de ascultare de Dumnezeu și nu are nimic de-a face cu conceptul nostru abstract de adevăr. El înseamnă tot ce este în armonie cu legea divină. Emeth derivă din rădăcina aman (sursa „amin”-ului nostru), care înseamnă „a asculta, a fi credincios/loial” și presupune o raportare la o autoritate mai înaltă. Comentatorii evrei (Ibn Ezra, Rashi) au interpretat acest verset în sensul că „acest corn mic va anula Legea [Tora] și ascultarea de porunci”4.
4. Ca și în capitolul 7, această putere îi persecută pe sfinți (vers. 24).
5. În ultimul rând, ca și în capitolul 7, cornul cel mic este succesorul fiarelor și rămâne, până la sfârșit, singura putere stăpânitoare.
NOTE
2. Herodotos, Historiai 5.49.
3. Charles A. Robinson, Jr., Ancient History: From Prehistoric Times to the Death of Justinian, New York, Macmillan, 1951, p. 336.
4. Miqraoth Gdoloth.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
Fără îndoială, este aceeași putere pe care am întâlnit-o în capitolul 7. Singura diferență ține de originea ei. Spre deosebire de cornul cel mic din capitolul 7, care a ieșit dintr-una din cele patru fiare, cornul cel mic din capitolul 8 iese dintr-unul din cele patru vânturi ale cerurilor (Daniel 8:8). Această expresie ne duce înapoi la originile celor patru fiare din capitolul 7: cele patru vânturi ale cerurilor care au izbucnit pe Marea cea Mare (Daniel 7:2). Prin urmare, cornul cel mic a ieșit dintr-unul din cele patru vânturi și nu dintr-unul din cele patru coarne, cum sugerează unele traduceri. În primul rând, în mod normal, un corn crește dintr-un cap, nu dintr-un alt corn. Apoi, în cartea lui Daniel, atunci când un corn apare după alte coarne, întotdeauna unele dintre ele sunt distruse (Daniel 7:8; 8:8).
Din punct de vedere gramatical, expresia ebraică tradusă prin „dintr-unul din ele” (Daniel 8:9) ar trebui citită, de fapt, „dintr-una [feminin] din ei [masculin]”, sugerând o legătură cu expresia anterioară: „cele patru vânturi [feminin] ale cerurilor [masculin]”. În poezia ebraică, formula este cunoscută drept paralelism gramatical, cu aliterațiile consoanelor t și m:
Vânturile (F) cerurilor (M): ruhot hașamaim
Dintr-una (F) din ei (M): ahat mehem (vers. 8 și 9).
Făcând referire la cele patru vânturi, Daniel face aluzie la cele patru fiare. Menționând faptul că acest corn iese din cele patru vânturi, el sugerează că el își are originea în cele patru fiare. Profetul dinadins nu menționează fiarele aici, dorind să mențină atenția cititorului îndreptată doar asupra berbecului și a țapului.
4. DE CE UN BERBEC ȘI UN ȚAP?
Rămâne însă o întrebare: De ce viziunea din capitolul 8 înlocuiește cele patru animale cu doar două, care, mai mult, sunt și cele mai neînsemnate? Sunt omise prima și cea de-a patra fiară, ambele considerate importante de Daniel: Babilonul, reședința actuală a lui Daniel, reprezentată de capul de aur și de leul înaripat (Daniel 2:37,38: 7:4), și Roma, acea împărăție ciudată, care l-a tulburat profund (Daniel 2:40; 7:7,19). Și de ce are loc această subită trecere de la fantastic la familiar, de la acele fiare hibride stranii, reprezentând împărății păgâne, la două animale obișnuite, considerate curate în legile levitice?
Dacă Daniel a decis să folosească cele două împărății din mijloc ca personaje principale ale acestei viziuni, este tocmai datorită lipsei lor de însemnătate. Atenția lui se îndreaptă nu asupra împărățiilor în sine, ci asupra celor două animale: berbecul și țapul.
Asocierea dintre cele două animale devine semnificativă în contextul celei mai mari sărbători iudaice – Yom Kippur, sau Ziua Ispășirii (Leviticul 16:5). Caracteristica sărbătorii Yom Kippur era sacrificarea dublă a unui berbec și a unui țap. Dincolo de faptul că simbolizează imperiile Medo-Persan și Grec, cele două animate evocă Ziua Ispășirii.
Atmosfera levitică se conturează și mai mult prin acțiunile cornului celui mic, care implică elemente precum „jertfă necurmată”, „păcat”, „locaș sfânt” (Daniel 8:11,12). Pasajul îl menționează chiar și pe cel mai înalt oficiant al sistemului de jertfe, pe marele-preot. Cuvântul ebraic tradus prin „căpetenie” sau „domn” (sar, vers. 11, 25) este termenul tehnic pentru marele-preot (Ezra 8:24). În contextul cărții lui Daniel, cuvântul se referă la Mihail (Daniel 10:5,13,21; 12:1), care este îmbrăcat în haine de in, asemenea marelui-preot care oficiază în timpul sărbătorii Yom Kippur (Leviticul 16:4).
Însă scena următoare este și mai explicită în ce privește referințele la Yom Kippur.