Pret oferta saptămânii
44.00 Lei33.00 Lei
Pret intreg
59,00 Lei
Pret intreg
35,00 Lei
- Home
- Produse
138Lei96.60 Lei
- Citește
- Descarcă
- Inspiraționale
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
Un aspect interesant este că orarul rugăciunilor lui Daniel coincide cu programul aducerii jertfelor la templul din Ierusalim (1 Cronici 23:30,31). În amintirea acestor ritualuri, Daniel se îndreaptă cu fața spre apus. În rugăciunea pe care a rostit-o la inaugurarea templului, împăratul Solomon prevăzuse această extrapolare de la ritual la rugăciunea celor ce se vor afla în exil: „Dacă se vor coborî în ei înșiși, în țara unde vor fi robi, (…) dacă-Ți vor face rugăciuni cu privirile întoarse spre (…) cetatea pe care ai ales-o și spre casa pe care am zidit-o eu Numelui Tău, ascultă din ceruri, din locul locuinței Tale, rugăciunile și cererile lor!” (1 Împărați 8:47-49).
Rugăciunea este, astfel, strâns legată de jertfe. Asemenea jertfelor, Dumnezeu intenționează ca rugăciunile noastre să ne aducă mai aproape de El. Verbul ebraic care înseamnă „a jertfi” vine de la rădăcina qrb „aproape”, ce implică apropierea lui Dumnezeu de persoana care aduce jertfa. Rugăciunea nu este ridicarea ființelor umane la Dumnezeu, ci coborârea lui Dumnezeu lângă om. Aici este diferența dintre religia lui Daniel și cea a babilonienilor, care se bazau pe propriile lor eforturi.
Rostirea rugăciunii cu fața spre templu este, de asemenea, un gest de speranță: speranța exilaților că se vor întoarce în țara lor și că templul va fi rezidit. Rugăciunea are și o dimensiune a viitorului. Daniel nu se întoarce cu fața spre Ierusalim cum se întoarce un vrăjitor spre cer ca să facă incantații pentru ploaie. Gestul lui nu e mânat de scopuri magice. El știe că răspunsul la problema lui vine din altă parte – „din ceruri”, după cum spunea Solomon. Daniel se roagă cu fața spre Ierusalim pentru că speră în viitor. Rugăciunea sa este ancorată în timp, nu în spațiu. Pentru evrei, sfințenia este legată de timp, nu de spațiu. Nu monumentul are valoare, ci momentul. Abraham Heschel observa că „«ziua Domnului» este mult mai importantă pentru profeți decât «casa Domnului»”3.
Rugăciunea lui Daniel se țese pe două elemente, credința și speranța, sugerate de două verbe. Daniel Îl „laudă” pe Dumnezeu (Daniel 6:10) și „cheamă”, sau „cere”, ajutorul divin (vers. 11). Primul verb vine de la cuvântul yad „mână deschisă” și exprimă recunoștința cuiva care a primit ceva. Al doilea cuvânt, mithannan, derivă din hnn „har” și reprezintă cererea cuiva care încă nu a primit lucrul cerut.
Rugăciunea își are, așadar, rădăcinile în lipsuri și înflorește sub harul unui Dumnezeu darnic. A te ruga înseamnă deci a-ți recunoaște lipsa și a admite că toate lucrurile vin de sus. O astfel de rugăciune este un gest de smerenie. Daniel îngenunchează pentru a se ruga, gestul sclavului sau al soldatului înfrânt, a cărui soartă este acum în mâna stăpânului său.
III. ÎN GROAPA LEILOR
Daniel însă nu primește răspuns la rugăciune. Chiar și Dumnezeu pare fără putere. Evenimentele își urmează cursul, iar Daniel se trezește în fața împăratului, în postura de condamnat. Darius îngaimă câteva cuvinte de încurajare: „Dumnezeul tău, căruia necurmat Îi slujești, să te scape!” (Daniel 6:16), aceeași expresie folosită de cei trei tineri în răspunsul pe care i-l dau lui Nebucadnețar (Daniel 3:17). Însă cuvintele sunt vorbe goale. Soldații îl aruncă în groapă și pecetluiesc intrarea. Conform lui Herodotos, piatra așezată la intrare era legată cu o funie groasă. Avea și o bucată de lut pe care împăratul aplica sigiliul său (Daniel 6:17)4. Destinul lui Daniel este pecetluit. Un val de tăcere se lasă acum peste întreaga scenă.
Împăratul merge la culcare fără să mai mănânce (vers. 18). În vremurile antice, cina era cea mai importantă masă a zilei (Exodul 16:8). După o zi încinsă, era momentul ideal pentru invitații și petreceri. Abstinența împăratului este mai mult decât expresia tristeții care îl cuprinsese – este un post. Cultura Orientului Mijlociu, ca și tradiția biblică, asociază postul cu rugăciunea (Daniel 10:3). Lipsit de orice putere, împăratul apelează în ultimă instanță la rugăciune. Iar în dimineața următoare fuge la groapa cu lei pentru a vedea dacă cererea i-a fost ascultată. Cu durere în glas, întreabă: „Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujești necurmat, să te scape de lei?” (Daniel 6:20).
Bătrânul profet răspunde calm: „Veșnic să trăiești, împărate!” (vers. 21). Acest „veșnic să trăiești” (hay) al lui Daniel este un răspuns la expresia „Dumnezeul cel viu” (hay) a împăratului. Viața împăratului este în strânsă legătură cu viața lui Dumnezeu. Există o dependență biologică între ele. Faptul că împăratul „trăiește” se datorează numai acestui Dumnezeu „viu”. În același fel, faptul că Daniel este în viață se datorează aceluiași Dumnezeu viu. Daniel nu face nicio aluzie la curajul lui deosebit sau la credința lui remarcabilă. El preferă să-și concentreze mărturia pe Dumnezeul cel viu, care „a închis gura leilor” (vers. 22).
Încă o dată, ca și în capitolul 3, salvarea vine de sus, de la Dumnezeu, care, de data aceasta, trimite un înger. Fiind dincolo de puterea umană, salvarea (mântuirea) își are originile în afara noastră. Daniel nu se salvează prin înțelepciunea lui sau prin curajul deosebit de care dă dovadă, ci este salvat „pentru că avusese încredere în Dumnezeul său” (vers. 23). Credința este cea care îl scapă.
Daniel era nevinovat (vers. 22), dar acest lucru nu fusese suficient pentru a-l scăpa de la moarte. El avusese nevoie să creadă că Dumnezeu va interveni și va trimite un înger.
Însă credința nu exclude dreptatea. Deși salvarea vine doar de la Dumnezeu, credința nu poate supraviețui fără fapte, fără un răspuns manifestat prin acțiunile noastre. Daniel rămâne nevinovat tocmai pentru că are credință în Dumnezeu. Religia înseamnă mai mult decât doar „a crede” în mântuirea lui Dumnezeu – înseamnă „a trăi” și a lupta în prezent cu ajutorul lui Dumnezeu. Adesea, oamenii au exilat credința la nivelul abstract al unor dogme fără viață, ornamentate cu emoții frumoase. Experiența lui Daniel ne oferă exemplul unei religii întrupate, a vieții de zi cu zi, cu eforturile și incertitudinile ei.
NOTE
3. Abraham J. Heschel, The Sabbath: Its Meaning for Modern Man, New York, Farrar, Straus and Young, 1951, p. 79.
4. Herodotos, Historiai 1.195.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
IV. REVANȘA
Primele două decrete date de împărat la începutul capitolului au un ecou în alte două decrete care sunt date acum. Porunca de a-l arunca pe Daniel în groapa cu lei își are corespondentul în porunca de a-i arunca în aceeași groapă pe acuzatorii profetului, împreună cu familiile lor. Este însă o poruncă la fel de lipsită de sens ca și prima. Violența în favoarea lui Dumnezeu nu răscumpără violența împotriva lui Dumnezeu. Darius rămâne la fel de obtuz ca la început și preferă să urmeze tradițiile5. Pedeapsa este colectivă, pentru a se evita astfel orice posibilă răzbunare ulterioară din partea membrilor familiilor. De data aceasta, nu mai intervine niciun înger. Leii îi mănâncă înainte să atingă fundul gropii. Conform unei tradiții notate de Josephus Flavius6, acuzatorii lui Daniel ar fi pus la îndoială autenticitatea miracolului, sugerând că leii ar fi fost atât de bine hrăniți, încât l-ar fi ignorat pe Daniel. Acum au ocazia de a testa pe pielea lor obiecția adusă.
Porunca de a se închina Dumnezeului lui Daniel înlocuiește porunca de a se închina împăratului. Decretul lui Darius reprezintă o paralelă la decretul lui Nebucadnețar din capitolul 3. Diferența este că Nebucadnețar le interzisese oamenilor doar să vorbească de rău împotriva lui Dumnezeu, pe când Darius poruncește ca oamenii să I se închine: „Poruncesc ca, în toată întinderea împărăției mele, oamenii să se teamă și să se înfricoșeze de Dumnezeul lui Daniel” (vers. 26).
Darius își dă seama de dimensiunea universală a miracolului întâmplat în groapa cu lei. Atunci când ești pus în fața realității existenței lui Dumnezeu, este imposibil să rămâi tăcut. De aceea, decretul lui Îl slăvește pe Dumnezeul cel viu. Este a șasea rugăciune din cartea lui Daniel și ne aduce aminte de rugăciunea lui Nebucadnețar din capitolul 4 prin similaritatea în stil, cuvinte și conținut. Rugăciunea se concentrează, de asemenea, pe Dumnezeu și pe împărăția Sa veșnică. Darius are însă o înțelegere mai profundă a Dumnezeului evreilor decât a avut Nebucadnețar, după cum se vede din faptul că el Îl numește „Dumnezeul cel viu”, Creatorul și Mântuitorul. Primele sale cuvinte Îl descriu ca pe un „Dumnezeu viu”, care „dăinuie veșnic” și a cărui împărăție „nu se va nimici niciodată”, spre deosebire de împărățiile pământești (vers. 26).
Rugăciunea împăratului persan este construită pe tema vieții. Prin rugăciune, omul devine mai conștient de viața adevărată, care durează veșnic și în care fericirea nu este o simplă iluzie. Rugăciunea este un act de protest împotriva suferinței și a morții, un strigăt împotriva inacceptabilului. Prin rugăciune, primim speranță. A te ruga înseamnă a iubi viața, a fi din nou conectat la viață prin Dumnezeu. O astfel de rugăciune înseamnă a recunoaște că, fără Dumnezeu, nimic nu poate să existe sau să supraviețuiască. În ceasurile dimineții, ne rugăm atunci când ne trezim la viața de zi cu zi. La prânz, ne rugăm pentru pâinea care ne susține viața. Iar la lăsarea serii, ne încredințăm sufletele în paza Lui.
Tema vieții, celebrată de rugăciune, își are rădăcinile în evenimentul biblic al creației. Viața este strâns legată de Dumnezeu pentru că El este sursa, Creatorul tuturor lucrurilor. Aici este diferența capitală dintre rugăciunea biblică și cea păgână. Păgânii se roagă la lucrurile făcute de propria mână. Credincioșii biblici se roagă Celui din mâna căruia au ieșit toate lucrurile, inclusiv ei. De aceea, Dumnezeul invocat nu poate fi decât invizibil; nu ne putem ruga unei ființe pe care o vedem. Orice portretizare a lui Dumnezeu este omenească și ar falsifica rugăciunea, deturnând-o de la Creator. Oamenii percep, așadar, tot ceea ce există în univers drept „semne și minuni” (vers. 27). Soarele și stelele, munții și marea, bărbatul și femeia, toate au venit la viață nu din proprie inițiativă sau din întâmplare, ci printr-un act intenționat de creație. Și, de aceea, totul este un miracol, un semn al Dumnezeului invizibil. Actul rugăciunii își are rădăcinile în evenimentul creației. Rugăciunea presupune credința că Dumnezeu are puterea de a transforma dezastrul în bucurie, moartea în viață, nimicul în ceva.
Numai în acest context poate interveni mântuirea, după cum vedem în a treia afirmație a rugăciunii: „El izbăvește și mântuiește” (vers. 27). Credința în mântuire implică credință în creație, iar aceasta cere neapărat credință în Dumnezeul cel viu, pentru că numai un Creator care este încă viu are puterea de a transforma moartea în viață. Rugăciunea este mai mult decât o experiență mângâietoare și subiectivă. Ea aspiră la o schimbare de dimensiuni cosmice. Este mai mult decât o experiență transcendentală a armoniei și a păcii – este un strigăt existențial după o lume mai bună. Când ne rugăm pentru pâinea cea de toate zilele, pentru bolnavi, chiar și pentru pace în lume, aspirația este mereu aceeași. Împlinirea supremă a rugăciunii este mântuirea, venirea împărăției lui Dumnezeu. Rabinii din vechime obișnuiau să spună că „o rugăciune în care nu este menționată împărăția lui Dumnezeu nu este o rugăciune”7. Iată de ce rezultatul ultim al rugăciunii este învierea. Cele trei idei prezente în rugăciunea lui Darius („Dumnezeul cel viu”, Dumnezeul creator și Dumnezeul mântuitor) se unesc în evenimentul învierii: „El a izbăvit pe Daniel din ghearele leilor!” (vers. 27).
NOTE
5. Idem, 3.119.
6. Josephus Flavius, Antiquitates Judaicae 10.
7. Talmudul babilonian, Berakoth 40b.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
Cele trei teme (viața, creația și mântuirea) erau deja prezente în experiența lui Daniel. Supraviețuind în compania leilor și ieșind din groapă fără cea mai mică zgârietură, ca și cei trei tineri evrei în capitolul 3, Daniel este considerat ca înviat din morți. În Noul Testament, Epistola către evrei rememorează ambele evenimente și le interpretează în lumina învierii (Evrei 11:33,34). Tradiția biblică, în special Psalmii, folosește adesea imaginea leului pentru a simboliza moartea (Psalmii 22:13,21; 57:4-6; 91:9-13). Și imagistica creștină a reținut acest eveniment ca un simbol al victoriei vieții asupra morții. Credincioșii desenau pe sarcofage scena eliberării lui Daniel din groapa cu lei, ca o amintire în moarte a miracolului învierii8. Din perspectivă creștină, istoria lui Daniel prezintă multe asemănări cu istoria lui Isus Hristos, lucru admis deja de creștinii din biserica primară, pentru care cartea lui Daniel a fost o sursă continuă de inspirație9. Ca și Daniel, Isus a fost victima unui complot al înalților prelați, invidioși pe influența Sa. Ca și în istoria lui Daniel, forțele întunericului au manipulat autoritatea conducătoare și au invocat motive politice care să justifice condamnarea. În ambele cazuri, victima a fost nevinovată și orice încercare de a o scăpa a fost sortită eșecului. Și nu în ultimul rând, și Daniel, și Isus învie dintr-un mormânt pecetluit.
Daniel revine la viață mai mare decât era înainte. Este liber. Dumnezeul condamnat la o închinare în taină, Dumnezeul considerat a fi nimic mai mult decât o divinitate tribală, este acum Dumnezeul universului (Daniel 6:26,27). Roata s-a întors complet, iar victoria lui Daniel este răsunătoare. Ea este un semnal de alarmă pentru toți oportuniștii care se pleacă în fața zeilor succesului și o încurajare pentru acei puțini care încă aleg riscul credinței.
V. SUCCESUL LUI DANIEL
Sfârșitul capitolului menționează succesul lui Daniel, punându-l în paralel cu succesul tinerilor evrei din capitolul 3. Însă, dacă prosperitatea tinerilor evrei venea din partea împăratului (Daniel 3:30), prosperitatea lui Daniel rămâne independentă de clemența împăratului și continuă și în timpul domniei lui Cirus. Capitolul se încheie într-o notă de speranță care transcende fericirea personală a profetului și miracolul în sine. Menționarea lui „Cirus Persanul” (vers. 28) este deja o aluzie la încheierea perioadei de exil, ca împlinire a profețiilor privind reîntoarcerea israeliților în țara lor.
În cartea lui Daniel, numele „Cirus” este, de fapt, un punct de referință. „Cirus” marchează încheierea primului capitol, dar apare și aproape de încheierea întregii cărți (Daniel 10:1). Acum reapare la finalul primei părți a cărții lui Daniel. Cele două secțiuni sunt astfel bine demarcate prin apariția sa.
Prima secțiune a cărții este istoria lui Daniel – viața sa, încercările prin care trece și succesul lui. Visele profetice incluse în această secțiune se limitează, în cea mai mare parte a lor, la viața persoanelor implicate. În cea de-a doua secțiune, lăsăm în urmă scena contemporană pentru a privi în „vremuri îndepărtate” (Daniel 8:26; 12:4,9). Ambele secțiuni sunt corelate. Fiecare o confirmă pe cealaltă. Fiind martori ai împlinirii profețiilor trecute, suntem încurajați să credem, de asemenea, în autenticitatea și împlinirea celor viitoare. Miracolul întâlnit în viața cotidiană devine semnul unei alte realități: „Împărăția Lui nu se va nimici niciodată” (Daniel 6:26; 4:3,34). Trăirea prezenței lui Dumnezeu în viața de zi cu zi hrănește visul unei împărății viitoare. Aceasta este intenția din spatele intervenției divine: să ne întărească speranța și credința, să ne aprindă dorul după o lume nouă.
Prima secțiune a cărții a pregătit calea pentru cea de-a doua.
NOTE
8. M. Delcor, Le livre de Daniel, Paris, J. Gabalda, 1971, p. 138, 139.
9. Aphrahat, Demonstrations, în Philip Schaff, Select Library of Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans, 1989, vol. 13, p. 399.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
Ieri s-a încheiat capitolul șase al cărții Daniel din Enigmele Bibliei. Daniel și Apocalipsa – Leii fermecați.
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test – https://forms.gle/SEACR1koM8yFwRFX9
Nu uita că ai la dispoziție doar 24 de ore pentru a trimite testul completat.
Astăzi vom continua lectura cu prima parte din capitolul 7 – Patru fiare și un Fiu al omului.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Suntem acum la mijlocul cărții Daniel. Comentatorii au numit acest al șaptelea capitol „inima”1, „adevăratul centru”2 al cărții. Este pivotul care marchează începutul celei de-a doua secțiuni a cărții. De acum înainte, istoria nu mai este trăită, ci văzută de departe, încețoșat, prin vise sau viziuni. Stilul se schimbă de la concret la simbolic. Întâlnim animale bizare și numere enigmatice, un gen numit „apocaliptic”. Pentru a marca tranziția, autorul întrerupe șirul cronologic al evenimentelor.
Capitolul 7 ne duce înapoi pe vremea lui Belșațar, pe vremea când Nabonid era în Tema3 (553 î.Hr.). Este, de asemenea, anul victoriei lui Cirus împotriva lui Astyages, împăratul mezilor.
În ciuda caracterului său enigmatic, capitolul 7 reia o serie de motive familiare din capitolele anterioare, în special din capitolul 2. De fapt, cele două viziuni urmează o desfășurare paralelă.
Acoperă aceeași perioadă de timp, de pe vremea Babilonului până la sfârșitul acestui pământ, și evocă aceleași patru împărății, reprezentate simbolic prin metale, în capitolul 2, și prin fiare, în capitolul 7. O astfel de paralelă este mai mult decât un factor unificator – este cheia metodei noastre de interpretare. Trebuie să citim capitolul 7 în lumina capitolului 2.
Cele două viziuni rămân totuși diferite. În capitolul 2, Nebucadnețar este cel care primește viziunea. Aici, Daniel însuși are un vis. Legătura dintre conținutul visului și modul în care este transmis este mult mai directă, așa cum este deja sugerat printr-un joc de cuvinte: „Daniel a visat un vis și a avut vedenii în mintea lui [reș] pe când era în pat. În urmă a scris visul și a istorisit lucrurile de căpetenie [reș]” (Daniel 7:1).
Prin acest ecou al cuvântului reș, autorul stabilește o legătură directă între ce i-a fost descoperit și ce a înregistrat în scris. Cu alte cuvinte, nu ni se lasă loc de ornamente. Ceea ce a revelat Dumnezeu este ceea ce va reproduce autorul – nici mai mult, nici mai puțin. Și, pentru că Dumnezeu este cel care i-a dat visul lui Daniel, ar trebui să-l luăm în serios.
De la bun început, viziunea funcționează la un nivel universal. Se naște din mare și este străjuită de cele patru vânturi ale cerurilor (vers. 2). Menționarea apei ne duce cu gândul înapoi la creație (Geneza 1:1), iar cele patru vânturi ale cerurilor personifică cele patru colțuri ale pământului (Zaharia 6:5,6). Profeția lui Daniel privește întreaga lume.
Putem împărți viziunea în trei scene succesive, fiecare introdusă prin aceeași expresie (cu mici variații): „în vedenia mea de noapte, am văzut…” (vers. 2, 7 și 13). Interjecția „iată” (waaru, vers. 2 [NTR], 5, 7 și 13, sau waalu, vers. 8) împarte fiecare scenă în alte subdiviziuni.
I. LEUL, URSUL ȘI LEOPARDUL
În realitate, fiarele din viziune seamănă doar foarte puțin cu animalele cu care sunt comparate: „semăna cu…/era ca…” (vers. 4-6). Scena este aproape suprarealistă, un colaj incoerent de elemente familiare. În orice caz, prezintă toate caracteristicile unui coșmar.
Însă în contextul istoric al acelor vremuri, menționarea unor asemenea animale are o însemnătate deosebită. În tradiția babiloniană, animalele simbolizau evenimente istorice viitoare. Însă în tradiția biblică, astfel de făpturi hibride violează principiul creației, conform căruia fiecare animal trebuie să fie „după soiul” lui (Geneza 1:24,25), precum și pe cel al legii levitice, care stipulează foarte clar: „Să nu împreunezi vite de două soiuri deosebite” (Leviticul 19:19). Animalele acestea reprezintă, prin urmare, forțe malefice, sau demonice.
NOTE
1. Norman Porteous, Daniel: A Commentary, ediția a 2-a revizuită, Londra, SCM Press, 1979, p. 95; vezi Louis F. Hartman și Alexander A. Di Lella, The Book of Daniel, Anchor Bible, Garden City, New York, Doubleday, 1978, vol. 23, p. 208.
2. André Lacocque, The Book of Daniel, traducere în limba engleză de David Pellauer, Atlanta, John Knox Press, 1979, p. 122.
3. Vezi inscripția lui Nabonid în James B. Pritchard (ed.), Ancient Near Eastern Texts Relating to the Old Testament, ediția a 2-a, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 1955, p. 562, 563.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
1. LEUL
Leul înaripat corespunde primului metal din statuia lui Daniel și reprezintă Babilonul. Nu este necesară dezgroparea tradițiilor mitologice sau astrologice pentru a justifica o astfel de legătură cu Babilonul. Sursele biblice și sculpturile babiloniene sunt suficiente în acest sens. Într-adevăr, arta babiloniană este caracterizată adesea de prezența unor lei înaripați, după cum vedem, de exemplu, pe pereții placați cu teracotă conservați în diferite muzee. De asemenea, o mulțime de lei înaripați împodobeau drumul principal de acces în Babilon. Un aspect interesant este că Scriptura îl reprezintă pe Nebucadnețar însuși printr-o dublă imagine: a unui leu și a unui vultur (Ieremia 49:19,22).
Însă metafora leului înaripat transmite mult mai mult, deoarece îmbină tăria leului (Proverbele 30:30) cu viteza vulturului (2 Samuel 1:23). O astfel de făptură devine aproape invincibilă. Această împărăție reprezintă superlativul, la fel ca prima împărăție din capitolul 2, descrisă drept „capul”, sau „împăratul împăraților”. În ce privește smulgerea aripilor, gestul ne reamintește de ruperea ramurilor marelui copac din capitolul 4. Fiara se ridică apoi de la pământ și stă pe două picioare, ca un om. În cartea lui Daniel, caracteristicile omenești corespund dimensiunii religioase (vezi comentariul privind „lutul” din capitolul 2). Ca aluzie la revenirea în fire și convertirea lui Nebucadnețar, ni se spune că leul a primit o inimă de om. Poziția verticală simbolizează acum un împărat care se pune la dispoziția lui Dumnezeu, în timp ce forțele care trăgeau fiara în jos, în patru labe, sunt pentru moment înfrânte. Această convertire a unui împărat păgân la credința în Dumnezeul Israelului, încă proaspătă în memoria lui Daniel după aproape 10 ani, este ceva extraordinar și merită, ca atare, o atenție specială. Enigma leului înaripat este deci ușor de rezolvat: el reprezintă Babilonul. Dar vântul schimbării aduce în prim-plan o altă fiară.
2. URSUL
Începând cu această împărăție, fiarele nu mai reflectă contextul istoric și cultural al fiecărei împărății, ci mai degrabă o anumită funcţie a psihologiei lor. Dacă ne vom îndrepta spre manuale de astrologie sau mituri antice, nu vom găsi indicii care să ne ajute să înțelegem aceste simboluri. Biblia caracterizează ursul prin cruzimea de care dă dovadă (2 Samuel 17:8; Proverbele 28:15; Amos 5:19). Pasajul paralel din Daniel 2 îl identifică pe urs cu mezii și perșii, concluzie confirmată de postura ciudată a lui: „Stătea într-o rână” (Daniel 7:5). Ursul nu stă pe picioarele dinapoi, pentru că, mai târziu, i se spune: „Scoală-te și mănâncă!”. Cel mai probabil, s-a lăsat într-o parte, stânga sau dreapta, ca într-o poziție de atac, având astfel o parte a corpului mai înaltă decât cealaltă. Timpul verbal haphel la care apare verbul aramaic „a se ridica” [sau „a sta ridicat” – n.r.] este deja o aluzie la „înclinarea” ursului. O altă trimitere la agresivitatea acestei fiare este imaginea folosită („într-o rână”), simbol biblic al agresivității (vezi Ezechiel 34:21, unde este descrisă agresivitatea oilor care lovesc „cu coasta și cu umărul”). În capitolul 8, cele două coarne ale berbecului sunt inegale, unul fiind mai mare decât celălalt (vers. 3), și descriu puterea celor două popoare: mezii și perșii. Un urs care stă „într-o rână” reprezintă un cuplu de forțe inegale, în care una este mai puternică decât cealaltă.
Istoria confirmă imaginea profetică. Undeva în jurul anului 650 î.Hr., perșii erau vasalii mezilor, deși aveau autonomie și administrație guvernamentală proprie. În anul 550 î.Hr., Cirus, fiul împăratului persan Cambyses I, dar și nepot prin mamă al împăratului med Astyages, a urcat pe tronul persan. În scurt timp, a pus la cale o lovitură de stat și a răsturnat guvernul, devenind singurul conducător al întregului imperiu. Uriașa fiară politică se înclină într-o parte, dându-le acum supremație perșilor, care, cândva, erau inferiori. Cartea Estera, în care tradiționala expresie „mezii și perșii” devine „perșii și mezii” (Estera 1:3) confirmă ascensiunea și supremația perșilor.
O altă caracteristică a fiarei este aceea că are în gură trei coaste. Un pasaj similar din Amos menționează trei bucăți de carne și oase recuperate din gura unui leu, singurele resturi rămase din prada lui (Amos 3:12). Este un alt mod de a descrie ferocitatea fiarei. Coastele pe care le are ursul în gură amintesc de poziția lui agresivă (stătea „într-o rână”, sau pe o coastă). Pasajul se încheie apoi: „Scoală-te și mănâncă multă carne!” – pasaj care a fost interpretat adesea ca o aluzie la cele trei mari cuceriri ale perșilor: Lidia, Babilonul și Egiptul. Însă, dacă aceste trei cuceriri sunt doar resturile unei mese copioase, atunci ne putem imagina cât a „devorat” în realitate puterea cuceritoare a lui Cirus! Într-un manual universitar se afirmă: „Imperiul Persan a fost creat, de-a lungul unei singure generații, de Cirus cel Mare. În anul 559 î.Hr., a venit la tronul Persiei, pe atunci un mic regat, cu mult la est de valea inferioară a Mesopotamiei; a unit Persia sub conducerea lui; a făcut o alianță cu Babilonia și a condus cu succes, în nord, o rebeliune împotriva mezilor, care, pe atunci, erau suzeranii perșilor. (…) În anii următori, el și-a extins imperiul în toate direcțiile, învingându-l, în această campanie, pe Cresus și ocupând Lidia”4.
Cele mai timpurii surse din tradiția ebraică recunoșteau deja, nu fără umor, că ursul îi reprezintă pe perși: „Perșii mănâncă și beau ca ursul, au părul ca ursul și sunt agitați ca ursul”5. Un alt pasaj talmudic îl numește pe ocrotitorul Persiei „ursul lui Daniel”6.
NOTE
4. Donald Kagan, Steven E. Ozment și Frank M. Turner, The Western Heritage, ediția a 3-a, New York, Macmillan, 1987, p. 59.
5. Talmudul babilonian, Kiddușin 72a.
6. Talmudul babilonian, Yoma 77a.