Pret oferta saptămânii
44.00 Lei33.00 Lei
Pret intreg
59,00 Lei
Pret intreg
35,00 Lei
- Home
- Produse
138Lei96.60 Lei
- Citește
- Descarcă
- Inspiraționale
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
Experiența liturgică este una frumoasă și mișcătoare. Rugăciunea este profundă și găsește ecou în sufletele noastre. Înălțați de vocile care ne înconjoară, avem un simțământ de apartenență, de armonie. Însă o astfel de experiență este adevărată doar atunci când este integrată în cursul istoriei. Experiența liturgică din Biblie implică întotdeauna amintirea evenimentelor trecute și speranța unora viitoare. Liturghia întotdeauna își înfige rădăcinile adânc în existența reală.
Daniel se roagă pentru poporul său și pentru cetatea Ierusalim aflată în ruine (vers. 19). Ca și în capitolul 6, se roagă cu fața îndreptată spre Ierusalim și spre templul său distrus: „Îmi aduceam cererile înaintea Domnului, Dumnezeului meu, pentru muntele cel sfânt al Dumnezeului meu”
(vers. 20).
Este semnificativ și momentul în care se roagă: „În clipa când se aducea jertfa de seară” (vers. 21). Este timpul nu doar ca Daniel să-și întrerupă postul (Ezra 9:5), ci și ca evenimentele pentru care s-a rugat să se împlinească (Psalmii 141:2; 1 Împărați 18:36).
Chiar și într-un context liturgic, rugăciunea trebuie să aibă repercusiuni istorice. Fără raportarea la istorie, rugăciunea este doar un ritual steril, o emoție efemeră.
Trecerea de la strigătul omenesc la împlinirea istorică încheie rugăciunea, fiind marcată prin expresia tehnică „și acum” (Daniel 9:15,17), prin care Daniel Îi cere lui Dumnezeu să-l asculte și să acționeze. Ne reîntoarcem la persoana întâi, ca în introducerea capitolului (vers. 3, 4). Însă această tranziție de la strigătul omenesc la răspunsul divin nu este urmarea ritualului, ci a harului lui Dumnezeu, lucru deja sugerat prin mișcarea „noi-Tu” din cadrul rugăciunii, în special de la finalul ei. Acumularea pronumelor divine este extrem de sugestivă: „după toată îndurarea Ta” (vers. 16), „pentru îndurările Tale cele mari” (vers. 19), „pentru dragostea Domnului” (vers. 18), „din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu” (vers. 19). De fapt, Daniel nici măcar nu trebuie să-și încheie rugăciunea ca Dumnezeu să îi răspundă. Îngerul vine la el în timp ce încă se ruga (vers. 20, 21). Rugăciunea în sine nu are nicio valoare. Cuvintele, oricât de adevărate și de frumoase ar fi, nu au nicio putere magică prin care să-L forțeze pe Dumnezeu să acționeze. Numai Dumnezeu decide și numai El acționează. Totul depinde de El.
Iată de ce rugăciunea lui Daniel este atât de intensă, de presantă: „Nu zăbovi (…), Dumnezeul meu!” (vers. 19). Daniel nu vrea doar o relație spirituală imediată, ci și o schimbare – o schimbare istorică, concretă. Rugăciunea lui se concentrează în totalitate asupra viitorului.
III. MESIA CELOR 70 DE SĂPTĂMÂNI
Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea lui Daniel și la întrebarea lui despre cele 2 300 de seri și dimineți este anunțul pe care-l face îngerul Gabriel cu privire la Mesia: „Să știi și să înțelegi aceasta: de la darea poruncii de restaurare și rezidire a Ierusalimului până la Unsul, Conducătorul, va fi o perioadă de șapte ori câte șapte ani și apoi încă o perioadă de șaizeci și două de ori câte șapte ani” (Daniel 9:25, NTR).
Tradiția biblică Îl consideră pe Mesia o persoană pusă deoparte pentru îndeplinirea misiunii divine de a salva poporul lui Dumnezeu. Cuvântul ebraic mașia „mesia” este o formă pasivă a verbului mașa „a unge”. Mașia desemnează individul „uns”, care trecea, de obicei, printr-o ceremonie ce marca începerea acestui rol. Cineva îl ungea cu untdelemn, care simboliza transmiterea puterii și a înțelepciunii, precum și credința celui care făcea ungerea în succesul proaspăt numitului mesia.
Preoți, profeți și chiar împărați erau unși, devenind mesia. Istoria Israelului înregistrează mai mulți mesia. Scriptura îi numește mesia pe Aaron (Exodul 28:41; Leviticul 16:32), pe Isaia (Isaia 61:1), pe Saul (2 Samuel 1:14), pe David (1 Samuel 16:6,13) și chiar pe Cirus, un împărat străin (Isaia 45:1). Speranța Israelului se menținea astfel din mesia în mesia.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
Profeția celor 70 de săptămâni vine ca un răspuns la profeția celor 70 de ani și ca soluție supremă. În acest context, nu mai avem de-a face cu un simplu mesia, ci cu Mesia. Consultând profeția celor 70 de ani, Daniel aștepta un anumit mesia, pe Cirus. Însă profeția celor 70 de săptămâni este versiunea universală a profeției celor 70 de ani, după cum reiese deja din limbajul pasajului respectiv. Cei 70 de ani (7 × 10) duc la un mesia al anului sabatic, pe când cele 70 de săptămâni, sau „de șaptezeci de ori câte șapte” (7 × 7 × 10), duc la un mesia al jubileului. Mai mult, cuvinte care, în contextul rugăciunii lui Daniel, au exprimat o situație particulară, relativă, apar acum cu un sens nedefinit și universal. Spre exemplu, cuvântul „păcat” (ht’) din Daniel 9:24-27 are un sens nedefinit (vers. 24), în timp ce versetele 1-23 foloseau același cuvânt într-un sens definit și particular: „noi am păcătuit” (vers. 5, 8, 11, 15), „păcatel[e] noastre” (vers. 16), „păcatul meu” (vers. 20), „păcatul poporului meu” (vers. 20). Situația este identică și în cazul cuvintelor „nelegiuire”, „dreptate”, „vedenie”, „prorocie” etc. Nu este deci surprinzător, în acest context, că și cuvântul „mesia” are un sens nedefinit, universal. Este, de altfel, singurul loc din întreaga Biblie ebraică în care apare cu acest sens. Mesia din acest pasaj este Mesia, cel care îi include pe toți ceilalți mesia – Mesia mesiilor, Mesia universal.
Restul pasajului prezintă misiunea lui Mesia drept una universală, care are în vedere „mulți” oameni (vers. 27). În tradiția biblică, cuvântul rabbim „mulți” are o puternică conotație universală (vezi Ezra 3:12; Daniel 12:2). Profeții îl folosesc adesea pentru a desemna popoarele și națiunile implicate în adorarea universală a lui Dumnezeu (Mica 4:2). Mesia care apare în acest pasaj este un Mesia al tuturor popoarelor, un Mesia care va salva lumea.
Iată motivul pentru care acest ultim Mesia duce la jubileu, sărbătoarea levitică ce simbolizează re-crearea lumii. Este un sabat al sabatelor, care are loc la fiecare 7 × 7 ani, un timp al harului și al libertății (Isaia 61:1,2), când oamenii și natura renasc înnoiți (Leviticul 25:8-17).
Însă profeția celor 70 de săptămâni se leagă și de cele 2 300 de seri și dimineți. Motivul pentru care Daniel a consultat profeția celor 70 de ani, cu dorința de a o înțelege (Daniel 9:2, NTR) – fapt care l-a condus, ulterior, la viziunea celor 70 de săptămâni, care i-a adus „discernământ și înțelegere” (vers. 22, NTR) –, este acela că a fost tulburat de viziunea celor 2 300 de seri și dimineți, pe care „nimeni nu o putea înțelege” (Daniel 8:27, NTR). Cuvântul-cheie „a înțelege” este firul de aur care străbate întregul pasaj. Profeția celor 70 de săptămâni oferă informațiile care lipseau pentru a înțelege profeția celor 2 300 de seri și dimineți. Mai mult, același înger, Gabriel, care i-a explicat lui Daniel profeția celor 2 300 de seri și dimineți, reapare acum în capitolul 9 pentru a-l ajuta să „înțele[agă] viziunea” (vers. 23, NTR). Exact aceeași expresie, conținând același cuvânt tehnic „viziune” (mareh), apare în contextul profeției celor 2 300 de seri și dimineți („fă-l să înțeleagă această viziune” – Daniel 8:16, NTR).
Dumnezeu i-a dat lui Daniel profeția celor 70 de săptămâni, care anunţă venirea lui Mesia, pentru a-l ajuta să „înțeleagă” profeția celor 2 300 de seri și dimineți. Or, venirea lui Mesia nu este un mit, ceva în afara istoriei. Dimpotrivă, este un eveniment ancorat în timp. O serie de numere din cadrul profeției ne ajută să stabilim o dată precisă. Enigma numerică a profeției este, trebuie să-i avertizăm pe cititori, una deosebit de provocatoare, care cere răbdare, dar și efort, pentru a fi rezolvată.
Înainte de a decodifica cronologic perioada profetică (pentru un tablou de ansamblu, vezi schema de la p. 196), trebuie să clarificăm trei lucruri: începutul, durata și încheierea ei. După aceea, putem descoperi veriga lipsă dintre profeția celor 2 300 de seri și dimineți și profeția celor 70 de săptămâni.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
1. ÎNCEPUTUL PROFEȚIEI
Apariția lui Mesia este rezultatul unui „cuvânt” (davar, Daniel 9:25, GBV) omenesc anunțând rezidirea Ierusalimului, care este un ecou al „cuvântului” (davar, Daniel 9:23, GBV) divin ce vine ca răspuns la rugăciunea lui Daniel. Davar apare în ambele versete*. Cu alte cuvinte, cuvântul de jos, care anunță reconstrucția Ierusalimului, este un răspuns la cuvântul de sus, care îl inspiră. Acest cuvânt este punctul de început al perioadei profetice de 70 de săptămâni: „De la ieșirea unui cuvânt de refacere și rezidire a Ierusalimului până la Cârmuitorul Mesia, șapte săptămâni și șaizeci și două de săptămâni” (Daniel 9:25, traducere literală).
Cartea lui Ezra ne spune că cetatea Ierusalimului a fost reconstruită pe baza a trei decrete succesive, date de Cirus, Darius I și, respectiv, Artaxerxe (Ezra 6:14). Primul decret, emis în anul 538 î.Hr. de Cirus, a însemnat reîntoarcerea primilor israeliți din exil. Aproximativ 50 000 de evrei s-au întors în țara lor (Ezra 2:64,65). Însă documentul se concentra în principal pe reconstrucția templului. El îi autoriza pe preoți să aducă înapoi 5 400 de unelte de cult care aparținuseră templului (Ezra 1:11). Al doilea decret, emis în anul 519 î.Hr. de Darius I, sau Darius Hystaspes (nu Darius Medul), a venit doar ca o confirmare a decretului lui Cirus (Ezra 6:3-12). Artaxerxe, cunoscut și ca Longimanus (mână-lungă, Ezra 7:13-26), a promulgat cel de-al treilea decret împărătesc. Sunt câteva elemente care ne sugerează că acesta din urmă este „porunca” menționată în profeție:
1. Este ultimul dintre cele trei decrete, ca atare singurul care este în vigoare. De fapt, Ezra (6:14) folosește cuvântul „decret” la singular pentru a desemna toate cele trei decrete la un loc, ca pentru a sugera scopul lor comun.
2. Acest decret este cel mai cuprinzător, incluzând atât reconstrucția templului, cât și restabilirea structurilor politice și administrative de la Ierusalim (Ezra 7:25).
3. Și, nu în ultimul rând, este singurul care menționează explicit intervenția lui Dumnezeu: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul părinților noștri, care a pregătit inima împăratului ca să slăvească astfel Casa Domnului la Ierusalim și a îndreptat asupra mea bunăvoința împăratului. (…) Întărit de mâna Domnului, Dumnezeului meu, care era asupra mea, am strâns pe căpeteniile lui Israel ca să plece cu mine” (vers. 27, 28).
Un fapt semnificativ este că, în acest pasaj, se face trecerea de la aramaică, limba exilului, la ebraică, limba Israelului. Decretul lui Artaxerxe introduce o schimbare lingvistică, semn atât al unui punct de cotitură în istoria Israelului, cât și al faptului că refacerea națională a început efectiv. Conform cărții lui Ezra, Artaxerxe a emis decretul în ultima parte a celui de-al șaptelea an al domniei sale (vers. 7), adică la început de toamnă în anul 457 î.Hr.1, căci Ezra a părăsit Babilonul în prima zi a primei luni a anului și a sosit în Ierusalim în prima zi a lunii a cincea (vers. 8, 9). Ca atare, anul 457 î.Hr. este punctul de plecare al profeției noastre.
2. DURATA PROFEȚIEI
Aceste săptămâni sunt profetice. Prin urmare, o zi corespunde unui an, ceea ce ne duce la săptămâni de ani, nu de zile.
I. Deja pasajul din Daniel ne confirmă acest lucru. Perioada de 70 de ani din Ieremia, care apare în introducere (vers. 2, 3) reprezintă o paralelă la cele 70 de săptămâni ale lui Daniel, care apar la finalul capitolului (vers. 24-27). Cele două perioade sunt interconectate într-o structură
chiasmatică: prima expresie este „șaptezeci (de) ani” (A B), iar a doua este formulată invers – „săptămâni șaptezeci” (B1 A1):
Chiasmul acesta ne indică deja natura acestor săptămâni, punând în paralel „șaptezeci” cu „șaptezeci” și „ani” cu „săptămâni”. Încă de la început, textul din Daniel 9 ar trebui să ne indice linia de interpretare pe care să o urmăm, și anume să vedem în aceste săptămâni niște săptămâni de ani. Mai mult, primele cuvinte ale capitolului imediat următor ne confirmă în mod direct interpretarea de mai sus. Atunci când menționează trei săptămâni de post, Daniel alege să folosească o formulare precisă: „trei săptămâni de zile” (vers. 2, traducere literală), aceasta fiind singura dată când apare o astfel de distincție clară în Biblie, ca și când profetul ar fi vrut să distingă între cele două tipuri de săptămâni: săptămânile de ani din capitolul 9 și săptămânile de zile din capitolul 10.
NOTE
1. Istoria ne spune că Artaxerxe și-a început domnia în 465 î.Hr., anul ascensiunii sale la tron (vezi „Artaxerxes”, în Universal Larousse). Conform Bibliei însă, primul an al domniei sale ar fi început la începutul anului următor, în luna tișri (vezi Ieremia 25:1 și Daniel 1:1,2; cf. 2 Împărați 18:1,9,10; cf. Mișna Roș Hașana 1.1). Al șaptelea an al lui Artaxerxe s-ar întinde deci din toamna (luna tișri) anului 458 până în toamna anului 457.
* Ebraicul davar este tradus fie prin „cuvânt”, fie prin „poruncă” în cele două versete (Daniel 9:23,25), versiunile românești folosindu-le aleatoriu: „cuvânt/poruncă” (Cornilescu, NTR), „poruncă/cuvânt” (BVA). O versiune literală, cum este GBV, traduce în mod consecvent prin „cuvânt”. (n.r.)
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
II. Echivalența „an-zi” apare în întreaga Biblie. Pasajele narative folosesc adesea cuvântul yamim „zile” în sensul de ani, până acolo încât cele mai multe versiuni traduc efectiv cuvântul prin „ani” (vezi Exodul 13:10; Numeri 9:22; Judecătorii 11:40, 1 Samuel 1:21; 2:19; 27:7 etc.). Pasajele poetice ale Bibliei conțin multe paralelisme între „zile” și „ani”: „Zilele Tale sunt ca zilele omului, și anii Tăi, ca anii lui?” (Iov 10:5); „mă gândesc la zilele de demult, la anii de odinioară” (Psalmii 77:5); „să vestesc un an de îndurare al Domnului și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru” (Isaia 61:2).
Acest principiu apare și în textele levitice. Fermierii israeliți își lucrau pământul timp de șase ani, dar în al șaptelea an trebuiau să îl lase nelucrat. Scriptura numește acest al șaptelea an de odihnă sabat, ca și cea de-a șaptea zi a săptămânii (Leviticul 25:1-7), cu diferența că acesta era un „an de sabat”, nu o „zi de sabat”. Biblia folosește același limbaj și cu privire la jubileu: „Să numeri șapte săptămâni de ani, de șapte ori șapte ani” (vers. 8).
Principiul se aplica și în cazul profețiilor. Ca atare, cele 40 de zile în care iscoadele israelite au cercetat Canaanul au devenit 40 de ani de rătăcire prin pustiu. „După cum în patruzeci de zile ați iscodit țara, tot așa patruzeci de ani veți purta pedeapsa fărădelegilor voastre, adică un an de fiecare zi” (Numeri 14:34). Pe baza aceleiași echivalențe, Dumnezeu i-a poruncit profetului Ezechiel să se așeze pe partea stângă un anumit număr de zile, fiecare zi reprezentând un an: „Îți voi socoti un număr de zile deopotrivă cu acela al anilor nelegiuirii lor” (Ezechiel 4:5).
III. Atât în tradiția iudaică, cât și în cea creștină, săptămânile din Daniel au fost interpretate ca săptămâni de ani. Dintre numeroasele lucrări în care apare această interpretare, putem cita: din literatura elenistică, texte precum Cartea Jubileelor (secolul al III-lea/al II-lea î.Hr.), Testamentul lui Levi (secolul I î.Hr.) sau 1 Enoh (secolul al II-lea î.Hr.); din literatura comunității de la Qumran (secolul al II-lea î.Hr.), texte precum II Q Melhițedec, 4 Q 384-390 Pseudo-Ezechiel sau Documentul de la Damasc; din literatura rabinică, texte precum Seder Olam (secolul al II-lea d.Hr.), Talmudul, Midraș Rabba și, mai târziu, exegeții clasici din Evul Mediu: Saadia Gaon, Rashi, Ibn Ezra, în Miqraoth Gdoloth2. Toate acestea confirmă, din cele mai vechi timpuri, validitatea liniei noastre de interpretare. Principiul de interpretare zi-an este, probabil, cel mai vechi și mai solid principiu din exegeza pasajului de care ne ocupăm.
Săptămâni indivizibile. Săptămânile de ani din viziune ar trebui să conducă la venirea lui Mesia: „Până la Cârmuitorul Mesia, șapte săptămâni și șaizeci și două de săptămâni; (…) după aceste șaizeci și două de săptămâni, va fi stârpit Mesia și nimeni de partea lui” (Daniel 9:25,26, traducere literală).
Venirea lui Mesia trebuie să aibă loc după cele 62 de săptămâni care sunt adăugate primelor 7 săptămâni. Nu există nicio întrerupere între cele 7 săptămâni și celelalte 62, cum sugerează unele traduceri. Totuși textul masoretic – adică textul căruia masoreții i-au adăugat semne de punctuație și
vocale, în secolul al X-lea d.Hr. (versiunea ebraică actuală) – conţine un accent disjunctiv (athnakh), care sugerează o pauză după cele „șapte săptămâni”. Sunt însă o serie de elemente care indică faptul că nu există nicio întrerupere între cele două seturi de săptămâni:
I. Primul motiv este unul logic și contextual. În introducerea explicației îngerului, săptămânile au fost deja însumate într-un total de 70: „Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte” (vers. 24). Mai mult, dacă interpretăm săptămânile ca săptămâni de ani, o pauză după primele șapte ar fi ilogică, sugerând că Mesia ar veni la 49 de ani după anul 457 î.Hr. (de șapte ori șapte), și nu după 483 de ani de la acea dată (de șaizeci și nouă de ori șapte).
II. Al doilea motiv este unul stilistic3. Autorul biblic a construit structura textului prin împletirea a două teme – Mesia și Ierusalimul –, fiecare fiind caracterizată de un cuvânt-cheie distinctiv. De fiecare dată când textul face referire la Mesia (A1, A2, A3), este folosit cuvântul șabuim „săptămâni”, în timp ce, de fiecare dată când textul face referire la Ierusalim (B1, B2, B3), este folosit cuvântul ḥrṣ „șanţ (de apărare)/a hotărî”*. Iată structura literară a pasajului din Daniel 9:25-27 (în traducere literală):
A1 Venirea lui Mesia (vers. 25a)
(de la ieșirea cuvântului de restaurare și rezidire a Ierusalimului) până la Cârmuitorul Mesia, 7 săptămâni și 62 de săptămâni
B1 Construirea cetății (vers. 25b)
Va fi refăcut și rezidit, cu piețe și șanțuri, într-un timp de strâmtorare
A2 Moartea lui Mesia (vers. 26a)
după 62 de săptămâni, El va fi stârpit fără niciun ajutor
B2 Distrugerea cetății (vers. 26b)
iar poporul unui cârmuitor agresiv va distruge cetatea și sanctuarul; sfârșitul său va fi într-un potop; până când va fi hotărât sfârșitul războiului, pustiiri
A3 Legământul cu Mesia (vers. 27a)
și El va întări un legământ cu mulți timp de o săptămână; iar la mijlocul săptămânii, va face ca jertfa și darul să înceteze pentru totdeauna
B3 Distrugerea cetății (vers. 27b)
și pe aripă, urâciuni, pustiind până la sfârșit, iar apoi ce a fost hotărât va fi revărsat asupra puterii pustiitoare.
De fiecare dată, în contexte identice, apar aceleași două cuvinte („săptămâni” în pasajele care vorbesc despre Mesia, și „șanț (de apărare)/a hotărî” în pasajele care vorbesc despre Ierusalim). O astfel de caracteristică literară leagă cele 7 și 62 de săptămâni numai de Mesia, nu de Ierusalim (după cum „șanțul (de apărare)/a hotărî” se leagă de Ierusalim, nu de Mesia). Ca atare, deducem din această structură că ruptura vine numai după cele 62 de săptămâni (și nu după primele 7), așa cum apare în traducerile antice: în Septuaginta, în versiunea siriană și chiar în versiunea de la Qumran a textului4.
NOTE
2. Vezi Jacques Doukhan, Drinking at the Sources, Mountain View, California, Pacific Press, 1981, p. 67.
3. Vezi Jacques Doukhan, „The Seventy Weeks of Dan. 9: An Exegetical Study”, Andrews University Seminary Studies, 17, 1/1979, p. 12-14.
4. Vezi Géza Vermès, The Complete Dead Sea Scrolls in English, New York, Allen Lane/Penguin Press, 1997, p. 127.
* Diferenţele de sens nu sunt chiar atât de mari, dacă ne gândim la o pereche asemănătoare în română: tranșee/a tranșa (cu sensul de „a rezolva/a lua o decizie într-o problemă”). (n.r.)
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
III. Cel de-al treilea motiv derivă din sintaxa și uzul accentului disjunctiv masoretic, acel athnakh atașat cuvântului „șapte”. Într-adevăr, apariția athnakh-ului nu implică întotdeauna o separare. Adesea este folosit pentru a marca emfaza5. Astfel, în Geneza 1:1, athnakh-ul este pus sub verbul bara „a crea”, în mod evident nu pentru a marca o separare între acest verb și complementul său direct („cerurile și pământul”), ci mai degrabă pentru a sublinia actul divin de creație. Dacă am considera athnakh-ul un accent disjunctiv plin, sensul propoziției ar fi afectat: „La început, Dumnezeu a creat. Cerurile și pământul.” Un alt exemplu apare în Geneza 22:10, unde athnakh-ul este pus pe cuvântul „cuțit”, dar nu pentru a marca o separare, ci o subliniere, o pauză prin care se exprimă ideea că acel cuțit este suspendat în aer. Efectul athnakh‑ului nu este unul sintactic și nu ar trebui să fie interpretat ca marcând o separare. El pune accentul asupra cuțitului, care este o amenințare pentru Isaac, sugerând astfel un fel de suspans. La fel, în Daniel 9:24, athnakh-ul este pus pe cuvântul „șapte” pentru a sublinia importanța acestui număr în mesajul profetic. Este demn
de remarcat și faptul că experiența profetică a lui Daniel începe (Daniel 9:2) cu viziunea celor 70 de ani (7 × 10) și se încheie cu viziunea celor 70 de săptămâni (7 × 7 × 10). Tot simbolic este și modul în care sunt împărțite cele 70 de săptămâni, pentru a scoate în evidenţă din nou același număr 7. În Daniel 9:25, numărul 7 marchează începutul celor 70 de săptămâni (7 săptămâni), iar în versetele 26-27, sfârșitul lor (1 săptămână = 7 zile). Motivul acestei accentuări a numărului 7 este, evident, acela de a transmite ideea de mântuire finală și completă atașată venirii lui Mesia.
Prin urmare, săptămânile din Daniel 9 constituie o perioadă indivizibilă. Ar trebui să citim cele 62 de săptămâni împreună cu cele 7 săptămâni. Pe baza datei de începere a profeției (457 î.Hr.) și a duratei sale (70 de săptămâni de ani), avem acum posibilitatea să stabilim data de încheiere a profeției și să descoperim care este acel eveniment spre care ne îndreaptă profeția.
3. ÎNCHEIEREA PROFEȚIEI
Venirea lui Mesia. Venirea lui Mesia este deci așteptată să aibă loc după 69 de săptămâni de ani, adică 483 de ani (69 × 7), de la punctul de început, anul 457 î.Hr. Cea de-a șaptezecea săptămână începe deci în anul 27 al erei noastre. Anul respectiv avea să fie marcat de apariția unui personaj pe nume Christos (echivalentul grecesc al ebraicului „Unsul/Mesia”). Chiar în acest an, Isus a fost botezat și „uns” de Duhul Sfânt (Luca 3:21,22). Evanghelistul Luca datează acest eveniment în cel de-al 15-lea an al domniei lui Tiberius Caesar (vers. 1)6. Isus Și-a început misiunea de Mesia citind public, din textul lui Isaia, „fișa postului” Său, în termeni specifici jubileului: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor, căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsați și să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18,19).
Menționând jubileul, Isus Se plasează chiar în perspectiva profeției celor 70 de săptămâni, care descrie același eveniment în termenii jubileului (vezi comentariile de mai sus). Isus Se prezintă, astfel, ca împlinire a profeției: „Atunci, a început să le spună: «Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit»” (vers. 21).
Moartea lui Mesia. Textul profeției merge până acolo, încât anunță și moartea lui Mesia. „După 62 de săptămâni, Mesia va fi stârpit. (…) La mijlocul săptămânii, va face să înceteze jertfa și darul” (Daniel 9:26,27, traducere literală).
Violența pe care o presupune moartea lui Mesia este redată în text prin verbul „a ucide, a distruge, a tăia (în bucăți)” (krt la forma niphal: pasivă). Este interesant de remarcat că, în forma aceasta, verbul desemnează, în secțiunile legislative ale Pentateuhului, persoana care era condamnată la moarte. Verbul este la un timp care implică o acțiune brutală și definitivă (imperfectul ebraic). Scriptura descrie, așadar, moartea lui Mesia în termeni levitici. Verbul krt este specific legământului, care este posibil prin jertfă, și însoțește întotdeauna cuvântul „legământ” (Geneza 15:18; Ieremia 34:13), pentru că în ebraică legământul este „tăiat” (krt)*. Cuvântul krt este plin de conotații ale legământului și ale sacrificării obligatorii a mielului (Geneza 15:10, Ieremia 34:18).
NOTE
5. Vezi William Wickes, Two Treatises on the Accentuation of the Old Testament, New York, Ktav Pub. House, 1970, părțile I, p. 32-35, și II, p. 4.
6. Vezi Doukhan, Drinking at the Sources, p. 135, 136, nota 186.
* În cultura evreiască, un legământ se încheia printr-un ceremonial în care un animal era tăiat în două, iar părțile contractante treceau printre cele două bucăți de carne (cf. Geneza 15:10,17; Ieremia 34:18). În sensul acesta, legământul era „tăiat”. Iar verbul krt folosit cu referire la legământ, dar și la Mesia înseamnă, literal, „tăiat (în bucăți)”. (n.r.)