- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Felicitări, ai ajuns la ultimul test din cartea Galileeanul!
Linkul către formularul de evaluare este aici: https://forms.gle/o2ab2s2pYBUmFJyNA
Mai sunt zece zile de parcurs până la finalul cărții, zece mici capitole numite Documentar. La finalul acestora nu vor mai fi teste.
Informația este un bun de mare preț. Este privilegiul nostru să aflăm mărturii despre Isus și din surse necreștine și astfel să construim certitudini privind existența incontestabilă între noi a Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos.
1. Josephus Flavius (93 AD), în Antichități iudaice, 18, cap. 3, par. 3 (în traducerea prof. Schlomo Pines de la Univ. Ierusalim, conf. trad. arabe vechi, 1972) scrie:
„În acel timp trăia un om înțelept numit Isus (dacă ne este îngăduit să-l numim așa. Pentru că El era un făcător de minuni, un învățător de la care oamenii primesc adevărul cu plăcere.) Conduita Lui era foarte bună, fiind cunoscut ca om virtuos. Și mulți din iudei și alte națiuni au devenit ucenicii Lui. (El era Hristosul). Pilat (la îndemnul mai-marilor noștri) L-a condamnat să fie răstignit și să moară. Iar cei care au devenit ucenicii Lui nu l-au părăsit (căci El le-a apărut viu a treia zi, așa cum prorocii sfinți au prezis, ca și zece mii de alte lucruri minunate cu privire la El). Ei au mărturisit că le-a apărut trei zile mai târziu după răstignirea Lui și că era viu! Astfel, poate că El a fost Mesia, despre care prorocii au vestit minuni. Chiar și azi, partida creștinilor numiți așa după El nu s-a stins!” (Textul italic din paranteze se regăsește în toate celelalte traduceri, cu excepția traducerii arabe – considerată de unii mai acurată istoric).
În același volum, Antichități iudaice, cartea 20, cap. 9, par. 1, Flavius scrie:
„În jurul anului 62, Ana Ben Ana s-a străduit să-l condamne la moarte prin împroșcare cu pietre pe Iacob, fratele lui Isus, cel care a fost numit Mesia.”
2. Cornelius Tacitus, în Anale (scrisă la 115 AD), cartea 3, cap. 15, paragraful 44, raportează despre prigoana creștinilor sub Nero:
„Nici faptele de dărnicie ale lui Nero și nici năzuința de a-i împăca pe zei nu au reușit să alunge bănuiala că arderea Romei a fost poruncită de el. Pentru a înăbuși zvonurile, Nero a căutat niște vinovați cărora le-a dat cele mai crunte osânde. Pe aceștia, norodul îi numea creștini. Din cauza nelegiuirilor lor, ei erau urâți de toată lumea. Hristos, căpetenia de la care își luaseră numele, fusese osândit pe vremea împăratului Tiberius de către procuratorul Pontius Pilat. Credința lui dăunătoare, înăbușită pentru moment, a început din nou să se răspândească nu numai în Iudeea, locul de obârșie al acestui rău, ci chiar și în Roma. La început au fost înșfăcați creștinii care mărturiseau credința fățiș, apoi, în urma denunțurilor, o uriașă mulțime din rândurile lor a fost dovedită vinovată nu atât de arderea Romei, cât de a fi urâtorii întregului neam omenesc. Și în vreme ce mergeau la moarte, creștinii mai erau și batjocoriți în fel și chip, de pildă: erau îmbrăcați în piei de fiare și apoi dați câinilor ca să-i răpună sfâșiindu-i, ori erau răstigniți pe cruce, ori hărăziți arderii pe rug, iar când se lăsa amurgul, erau arși de vii în chip de torțe pentru a lumina noaptea. Din această pricină, deși creștinii fuseseră osândiți ca oameni vinovați care meritaseră cele mai aspre pedepse, totuși lumea a început să-i compătimească, ca și cum aceste pedepse nu ar fi fost date în interesul obștesc, ci din cauza cruzimii unei singure ființe: Nero.”
3. Pliniu cel Tânăr (AD 110), în Scrisoarea a 97-a către împăratul Traian, dovedește că la data aceea creștinismul era deja puternic răspândit în Bitinia, (sudul Mării Negre):
„… N-am luat parte niciodată la anchetele împotriva creștinilor, așa că nu știu ce fapte și în ce măsură sunt de obicei pedepsite și urmărite. Deocamdată cu aceia care ne-au fost denunțați drept creștini am procedat în felul următor: i-am întrebat pe ei dacă sunt creștini. Pe cei care recunoșteau i-am întrebat a doua oară, și a treia oară, amenințându-i cu moartea, iar pe aceia care rămâneau statornici în afirmațiile lor i-am trimis la moarte, căci oricare ar fi fost mărturisirea lor, nu m-am îndoit o clipă că trebuie pedepsită măcar încăpățânarea și îndărătnicia care este neclintită. Au fost unii cuprinși de aceeași nebunie care, pentru că erau cetățeni romani, i-am notat ca să-i trimit la Roma. Celor care se lepădau că sunt creștini și au adus ofrande cu vin și tămâie statuii tale, împărate, și au și hulit pe Hristos – ceea ce se spune că nu pot fi siliți în niciun chip să facă cei ce sunt cu adevărat creștini – am socotit că pot să le dau drumul. Unii, fiind de mai mulți ani creștini, arată că fenomenul creștin era de mai mulți ani acolo, chiar de mai bine de 20 de ani. Singura lor vină este că obișnuiesc să se adune într-o zi anumită, în zori, să înalțe pe rând cântare lui Hristos ca unui zeu, căci se legau prin jurământ, nu pentru vreo nelegiuire, ca să nu făptuiască vreun furt, tâlhărie, să nu săvârșească adulter, să nu-și calce cuvântul dat. După toate acestea, obiceiul era să se despartă și să se adune din nou pentru a lua masa în comun, o hrană nevinovată. Dar nici aceasta n-au mai făcut-o după edictul meu, prin care interzisesem adunările. Cu atât mai mult am crezut necesar să anchetez prin torturi două care se spuneau că sunt diaconese ale cultului. N-am aflat altceva decât o superstiție lipsită de judecată și exagerată. Sunt oameni mulți, de toate vârstele, de toate categoriile, bărbați și femei care sunt și vor fi cuprinși de acest pericol, și molima acestei superstiții s-a răspândit nu numai în orașe, dar și în sate și pe ogoare. Cred că poate fi oprită în loc și împiedicată.”
4. Împăratul Traian (110 e.n.), în Răspunsul său către Pliniu, scrie:
„Ai procedat așa cum trebuia, dragul meu Secundus, anchetând cazurile celor ce fuseseră denunțați drept creștini. Nu trebuie căutați cu tot dinadinsul. Dacă sunt denunțați și dovediți vinovați, trebuie pedepsiți, dar în așa fel încât acela care tăgăduiește că e creștin și face dovada manifestă a acestui lucru prin fapte, adică aducând jertfe zeilor noștri, să fie iertat pentru că se căiește, chiar dacă în trecut a fost bănuit. Dar denunțurile anonime nu trebuie luate în seamă în nicio acuzație pentru a constitui un exemplu rău și nepotrivit cu vremurile noastre.”
5. Suetonius (cca 100 AD), în Viețile celor 12 cezari, „Istoria vieții lui Claudiu” (41–54 d.Hr.), cap. 25, par. 4, menționează:
„Pe iudeii care, din pricina lui Crestus, făceau multă gălăgie în Roma, împăratul Claudiu i-a izgonit din cetate.”
6. Sirianul Mara Bar-Serapion, Scrisoare către fiul său, Serapion, cca 110 AD, păstrată în British Museum.
„Ce-au câștigat atenienii dacă l-au omorât pe Socrate? Foamete și ciume au venit asupra lor ca o judecată pentru nelegiuirea lor. Sau ce-a câștigat poporul din Samos pentru că l-a ars pe Pitagora? Într-o clipă, țara lor a fost acoperită de nisipuri. Sau ce-au dobândit iudeii ucigându-l pe Regele lor înțelept? De îndată, țara le-a fost nimicită. Dumnezeu a răzbunat cu dreptate pe regele înțelept care a trăit învățăturile ce le-a dat.”
7. Lucian de Samosata îi lua în derâdere pe creștini în satira Muritorul Peregrinus, cca 160 AD:
„Creștinii se închină unui om până în ziua de azi – personaj remarcabil care a introdus acest cult nou și care a fost răstignit în Palestina pentru acest motiv... Vezi, aceste ființe rătăcite pornesc cu convingerea generală că ei sunt nemuritori pentru totdeauna, ceea ce exprimă disprețul lor pentru moarte și preocupare de sine... Ba mai mult, întemeietorul lor i-a învățat că toți sunt frați din momentul când sunt convertiți și tăgăduiesc zeii greci, închinându-se la sofistul acesta răstignit și trăind în ascultare de legile Lui. Toate acestea ei le iau prin credință...”
8. Thallus (circa 52 AD), istoric, este citat de Juliu Africanul, în ale sale Scrieri, secțiunea 18 (AD 221), care menționează întunericul general prilejuit de moartea lui Hristos:
„Acest Thallus, în al treilea volum de Istorie, vorbește – după mine fără motiv – de o eclipsă de soare. Fiindcă evreii sărbătoreau Paștele pe ziua a 14-a socotită după lună, iar patima Mântuitorului a căzut în ziua dinaintea Paștelui. Dar eclipsa de soare are loc numai când luna ajunge sub soare... Cum atunci putea să aibă loc o eclipsă când luna este aproape diametral opusă față de soare? Flegon amintește că în timpul lui Tiberiu Cezar, la lună plină, a fost o eclipsă totală de soare de la ora 6 la ora a 9-a, în mod evident cea de care vorbeam!”
9. Talmudul babilonian consemnează realitatea existenței lui Isus, caracterul supranatural al lucrării și predicării Lui, cât și moartea Sa, toate din perspectiva acuzatorilor:
Talmud Sanhedrin 106a&b, p. 725: „Maria a fost o desfrânată: Balaam (pseudonim pentru Isus) a fost un om rău.”
Talmud Shabbath 104 b, p. 504: „Isus a fost vrăjitor și nebun. Maria a fost o desfrânată.”
Talmud Sanhedrin 107b, Sotah 47 a: „Isus Nazarineanul (Yeshu ha Notzri) săvârșea magie și înșelătorie și a dus pe Israel în rătăcire.” (În Talmud, creștinii sunt numiți și „Ha Notzrim”).
Talmud Sanhedrin 43A: „În ajunul Paștelui, Isus a fost atârnat de lemn, întrucât nimic n-a fost adus în apărarea Lui.”
Talmud Sanhedrin 106: „Știi câți ani avea Balaam (Isus)? Nu-i clar arătat, dar, întrucât scrie: „Zilele celui înșelător să nu ajungă mai mult de jumătatea vieții”, trebuie să fi avut 33 sau 34 de ani.”
10. Mărturia arheologică. În 1945, profesorul Sukenik, de la Universitatea din Ierusalim, cercetând un mormânt din jurul Ierusalimului, descoperă pe peretele unui cavou, două inscripții. Erau rugăciuni creștine, datând din jurul anului 50 al erei noastre. Prima inscripție era o rugăciune adresată lui Isus pentru ca El să ajute pe cei în viață. Alături era a doua rugăciune, în care cei rămași în urma defunctului își exprimau nădejdea că Isus îl va învia pe cel mort la învierea celor drepți.
Concluzie: Dacă despre Isus Hristos n-am avea la dispoziție decât aceste surse profane, tot n-am găsi scuze în ziua aceea că n-am cunoscut pe Cel care a generat cea mai mare revoluție din toate timpurile: creștinismul și pe creștini.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Introducere
În Biblie există cinci referințe despre o identitate enigmatică: Mihail, numit și arhanghel și marele voievod...
Daniel 10:13: „Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor și am ieșit biruitor.”
Daniel 10:21: „Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, în afară de voievodul vostru Mihail.”
Daniel 12:1-2: „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău.”
Apocalipsa 12:7: „Și în cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul.”
Iuda 9: „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului... pentru trupul lui Moise…”
Clarificarea termenilor
Arhanghel: cuvânt compus din arche = conducător, comandant, cel mai mare, cel mai înălțat; și anghelos = mesager, sol, înger. Se traduce prin „comandantul îngerilor”. Cuvântul apare doar de două ori în Biblie, odată fiind legat de „Domnul Hristos” (1 Tesaloniceni 4:16), iar a doua oară de „Mihail” (Iuda 9). Contrar credinței populare, Biblia nu acordă lui Gabriel sau altcuiva titlul de arhanghel.
„Mihail” (ebr: Mî-kā’ēl) în traducere: Cine e ca Dumnezeu? Numele reprezintă o provocare sau chiar o replică la provocarea altcuiva. În Apocalipsa 12:7, „Mihail” apare în directă opoziție cu rebelul Lucifer, singurul care a pretins să fie „ca Cel Preaînalt”, ca Dumnezeu (Isaia 14:14).
Contextul biblic ne conduce pas cu pas în dezvăluirea identității lui Mihail:
1. Glasul care învie morții:
1 Tesaloniceni 4:16: „Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul de arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî; și întâi vor învia cei morți în Hristos.”
Glasul de arhanghel este arătat ca aparținând Domnului. Acesta este glasul care are puterea să cheme morții la viață. Evanghelia vine să întărească această identitate: Ioan 5:25-29: „...Vine ceasul ... când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, vor învia... Când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele...”
Isus este singurul căruia Tatăl I-a dat puterea să învie pe morți (Ioan 5:21).
2. Persoana care învie morții:
Iuda 9: „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului și se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: «Domnul să te mustre!»”
Versetul face referire la lupta Arhanghelului Mihail cu diavolul pentru trupul lui Moise, înaintea învierii acestuia și a luării lui la ceruri – de unde Moise și va coborî împreună cu Ilie pe Muntele Schimbării la Față, ca să-L încurajeze pe Hristos înaintea răstignirii – Matei 17:3.
Conform pasajului deja menționat, 1 Tesaloniceni 4:16, Persoana care învie morții, Domnul Hristos, în Epistola lui Iuda este numit Arhanghelul Mihail.
3. Eroul aceluiași eveniment.
Ioan 5:28,29: „...toți cei din morminte vor auzi glasul Fiului și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viață, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.”
Daniel 12:1-2: „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău... Mulți din cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula: unii pentru viață veșnică, și alții pentru ocară și rușine veșnică.”
Ambele pasaje descriu aceeași scenă a învierii, în care același Erou declanșează evenimentul!
Comentatorul Matthew Henry (sec. XIX), scria:
„Mihail înseamnă Cine este ca Dumnezeu? Numele acesta, împreună cu cel de Marele Voievod (Prinț) se referă la Mântuitorul divin. Isus Hristos este singurul care stă în favoarea copiilor poporului nostru, prin jertfa pe care a adus-o, care-i conferă dreptul să fie Ocrotitorul lor...”
4. O identificare-cheie:
Isaia 9:6: „Căci un Copil (Mesia) ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii.»”
Pentru termenul de „domn”, originalul ebraic folosește cuvântul „sar”.
Daniel 12:1: „În vremea aceea Se va scula Marele Sar Mihail...”
Pentru termenul „voievod” este același cuvânt ebraic sar. Dacă lui Hristos I se atribuie pe drept titlul de „Domn” (Sar), pe cine altul înfățișează „Mihail”, căruia I se atribuie exact același titlu de Sar, de Domn?
În plus, Biblia relatează cum Iosua se întâlnește cu un personaj misterios (Iosua 5:14,15) care Se identifică pe Sine drept Sar (Căpetenie) al oștirii Domnului. Acesta îi cere lui Iosua să-și scoată încălțămintea, întocmai cum îi ceruse Dumnezeu lui Moise, în episodul cu rugul aprins (Exodul 3:5,6); și apoi primește și închinarea lui Iosua. Este evident că acest Sar nu este un înger, căci Biblia arată clar că îngerii nu primesc închinare (Apocalipsa 19:10; 22:8,9).
Concluzie biblică :
Arhanghelul (conducătorul îngerilor) Mihail” este identic cu
Sar (voievodul) Mihail, identic cu
Sar (domnul) Păcii – Mesia, și identic cu
Sar (căpetenia) oștirii Domnului – Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
El nu e un înger, ci Însuși Dumnezeu, pentru că:
(a) cere și primește închinare;
(b) învie pe morți;
(d) este protagonistul Marii lupte din cer și apoi de pe pământ, contra lui Satana.
(c) este Singurul „ca Dumnezeu” (Ioan 1:1-3; Coloseni 1:15).
Opinia unor comentatori:
Exegeza rabinică (sec. II î.Hr.–XII d.Hr.): a identificat pe Michael cu Mesia.
Hippolit din Roma, episcop de Portus Romanus (sec. III): identifică pe Mesia (Daniel 9) cu Mihail (din Daniel 10)
Jean Calvin, reformatorul elvețian (1509–1564): considera că Sfântul care răspunde lui Daniel în cap. 8 este Mihail – Hristos.
Robert Reid, prezbiterian reformat din Pennsylvania (1781–1844): identifică pe Michael cu Fiul lui Dumnezeu.
Henry Jones, congregaționalist american (1804–1880): susține că „Michael, Arhanghelul, este Hristos”.
Carl Fr. Keil, comentator proeminent (1975): susține că Mihail nu este un „înger” sau „prinț” oarecare, ci o manifestare a lui Iahweh, Logosul.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
A fost Isus Hristos implicat în istoria pământului chiar și înaintea nașterii Sale în Nazaret?
Introducere:
Cuvântul românesc „înger”, angel, este o transliterare a cuvântului grecesc anghelos, care înseamnă: „sol”, „vestitor”, „mesager”. Corespondentul lui din limba ebraică malak – înseamnă de asemenea: „sol”, vestitor”, „mesager”.
Noi ne-am obișnuit să atribuim cuvântului „înger” un singur sens: acela de ființă cerească, creată „cu puțin mai presus de om” (Evrei 2:7).
În Biblie, „înger” are mai multe aplicații (sensuri):
(a) ființă îngerească, în slujba Domnului;
(b) demon, înger căzut, dedat răului;
(c) un om care duce un mesaj, un mesager sau ambasador;
(d) chiar Hristos, Mesagerul divin, Cuvântul personificat.
Iată câteva texte care arată calitatea de „Dumnezeu” a „Îngerului Domnului”, desemnându-L pe Isus Hristos.
Avraam:
Când Dumnezeu îi ceru lui Avraam să-I aducă jertfă pe singurul său fiu: „Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri și a zis: „Avraame! Avraame!”... Știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine... Pe Mine însumi jur, zice Domnul, pentru că ai făcut lucrul acesta...” (Geneza 22:11,16).
„Îngerul Domnului” Se descoperă a fi Dumnezeu.
Iacov:
Când fugarul Iacov se hotărăște să se reîntoarcă:
„Îngerul lui Dumnezeu i-a zis în vis: «Iacove!... Eu sunt Dumnezeul din Betel»” (Geneza 31:11,13).
Apoi, ajuns la pârâul Iaboc, o ființă necunoscută, supraomenească, se luptă cu el până reușește să-l zdrobească. Înfrânt, recunoscând în străinul acela pe Dumnezeu, Iacov Îi cere binecuvântarea pe care și-a dorit-o toată viața, iar El i-o dă, zicându-i:
„...ai luptat cu Dumnezeu”... (Geneza 32:24-30)
Profetul (Osea 12:4,5) explică:
„Iacov, în puterea lui, s-a luptat cu Dumnezeu, cu Îngerul, și a fost biruitor...”
Același Iacov declară:
„Dumnezeul care m-a călăuzit… până în ziua aceasta, Îngerul, care m-a izbăvit de orice rău, să binecuvânteze pe copiii aceștia!” (Geneza 48:15,16).
„Îngerul” este identificat cu „Dumnezeu” și este invocat „să binecuvânteze”.
Moise:
Pe când păștea turma lângă Sinai, Moise a fost martorul unei descoperiri:
„Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc, care ieșea din mijlocul unui rug … și Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului și a zis: «Moise! Moise!» El a răspuns: «Iată-mă!» Dumnezeu a zis: «Scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt. Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam...»” (Exodul 3:2,5,6).
Citând episodul, diaconul Ștefan (Faptele 7:31-32) reafirmă că Cel care i S-a arătat și l-a chemat din rugul aprins era chiar Dumnezeu.
Iosua
În ajunul luptei pentru cucerirea Ierihonului, Iosua iese din tabără noaptea, pentru rugăciune. Acolo îl surprinde un străin cu sabia scoasă. Acesta spune:
„«Eu sunt Căpetenia oștirii Domnului...» Iosua s-a aruncat cu fața la pământ, s-a închinat și I-a zis: «Ce spune Domnul meu robului Său?»” (Iosua 5:13-15).
Ghedeon
Când madianiții au invadat Israelul:
„Îngerul Domnului i S-a arătat (lui Ghedeon) și... Domnul i-a zis: «Du-te cu puterea aceasta pe care o ai…»” (Judecători 6:12,14).
Manoah – tatăl lui Samson
După ce „Îngerul” i-a dat lui Manoah indicațiile cum să-l crească pe viitorul eliberator al lui Israel, Manoah i-a cerut numele.
„Îngerul Domnului i-a răspuns: «Pentru ce Îmi ceri Numele? El este Minunat»” (Judecători 13:18).
Profetul Isaia îi dezvăluie identitatea:
„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat...»” (Isaia 9:6).
Poporul Israel
În cei 40 de ani de peregrinare prin pustie, Prezența divină însoțește poporul Israel zi și noapte prin stâlpul de nor și de foc:
„Îngerul lui Dumnezeu mergea înaintea taberei lui Israel.” (Exodul 14:19).
Biblia clarifică:
„Domnul mergea într-un stâlp de nor, iar noaptea într-un stâlp de foc” (Exodul 13:21).
Apoi, când Israel a ajuns în Canaan și a încetat să ducă la îndeplinire cucerirea completă a țării:
„Îngerul Domnului S-a suit din Ghilgal la Bochim și a zis: «Eu v-am scos din Egipt și v-am adus în țara pe care am jurat părinților voștri că v-o voi da.»”
Porunca Îl identifică:
„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului...” (Exodul 20:2).
Din nou, profetul Isaia (63:9-12) pune egalitate între „Îngerul” și Fiul lui Dumnezeu, cel care mântuiește:
„În toate necazurile lor n-au fost fără ajutor, și Îngerul care este înaintea Feței Lui i-a mântuit; El Însuși i-a răscumpărat, în dragostea și îndurarea Lui, și necurmat i-a sprijinit și i-a purtat în zilele din vechime.”
Apostolul Pavel dezvăluie prezența continuă a lui Hristos în lunga călătorie prin pustie:
„...Și stânca – care venea după ei – era Hristos...” (1 Corinteni 10:1-4)
Concluzie:
Studiul Bibliei ne clarifică faptul că Cel numit „Îngerul Domnului” nu este o simplă făptură creată, nu este un înger oarecare, ci este Mântuitorul, Cel care Și-a unit destinul cu omul păcătos. Ce veste bună!
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Evangheliile confirmă un număr de peste 300 de profeții din VT despre Isus. Pe acest temei a fost El recunoscut de evreii cunoscători ai Scripturii drept Mesia cel promis. Iată câteva dintre ele:
|
Profeția din Vechiul Testament |
Împlinirea în Noul Testament |
|
Da, va veni un Răscumpărător în Sion. |
Izbăvitorul va veni din Sion... |
|
Le voi ridica din mijlocul fraților lor un proroc ca tine… |
„Este Iisus, Prorocul din Nazaretul Galileei”, răspundeau noroadele. |
|
În vremurile viitoare va acoperi cu slavă... Galileea Neamurilor. |
Galileea Neamurilor... norodul acesta a văzut o mare lumină. |
|
Și tu Betleeme Efrata… din tine îmi va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel… |
Iisus S-a născut în Betleemul din Iudeea… |
|
…și a cărui obârșie se suie până în zilele veșniciei. |
El este mai înainte de toate lucrurile și toate se țin prin El. |
|
Odrasla va ieși din tulpina lui Isai. |
Din sămânța lui David, Dumnezeu a ridicat un Mântuitor. |
|
Fecioara va rămâne însărcinată, va naște un fiu. |
Numele fecioarei era Maria. Și iată că vei rămâne însărcinată și vei naște un fiu… |
|
Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte... până la ungerea Sfântului sfinților. |
|
|
Tu ești Fiul Meu! Astăzi te-am născut. |
În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar… |
|
Căci un copil ni S-a născut. |
Astăzi vi S-a născut un Mântuitor... |
|
O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire din Israel. |
I-am văzut steaua în Răsărit... |
|
Un țipăt se aude la Rama. |
Atunci s-a împlinit ce fusese vestit: Un țipăt se aude în Rama. |
|
Și am chemat pe Fiul Meu din Egipt. |
Am chemat pe Fiul Meu din Egipt. |
|
Duhul Domnului Se va odihni peste El... |
...a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel și venind peste El. |
|
Duhul Domnului este peste Mine și M-a trimis... |
Duhul Domnului este peste Mine pentru că M-a uns. |
|
El nu va striga, nici nu-Și va ridica glasul. |
El nu se va lua la ceartă, nici nu va striga. |
|
Râvna casei Tale Mă mănâncă. |
Râvna pentru casa Ta Mă mănâncă. |
|
Disprețuit și părăsit de oameni... că îți întorceai fața de la El... |
A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit. |
|
Mă urăsc fără temei. |
M-au urât fără temei. |
|
Împăratul tău vine... călare pe un măgăruș. |
Au așezat pe Iisus călare pe măgăruș. |
|
Dacă găsiți cu cale, dați-mi plata; dacă nu, nu mi-o dați! Și mi-au cântărit, ca plată, treizeci de arginți. |
„Ce vreți să-mi dați și-L voi da în mâinile voastre?” Ei I-au cântărit treizeci de arginți. |
|
Am aruncat cei treizeci de arginți pentru Olar. |
Și i-au dat pe țarina Olarului, după cum poruncise Domnul... |
|
Prietenii, cunoscuții mei se depărtează de Mine... |
Toți cunoscuții lui Iisus... stăteau departe. |
|
Lovește Păstorul, și se vor risipi oile! |
Atunci toți ucenicii L-au părăsit și au fugit. |
|
Când a fost chinuit și asuprit n-a deschis gura deloc… |
Dar n-a răspuns nimic la învinuirile preoților celor mai de seamă și bătrânilor. |
|
Mi-am dat obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns fața de ocări și de scuipări. |
Atunci L-au scuipat în față, L-au bătut cu pumnii și L-au pălmuit. |
|
El era străpuns..., zdrobit..., și prin rănile Lui suntem tămăduiți. |
A pus să-L bată cu nuiele, L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit. |
|
Mi-au străpuns mâinile și picioarele. |
Când au ajuns la locul numit «Căpățâna», L-au răstignit acolo… |
|
Își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. |
I-a străpuns coasta cu o suliță. |
|
Toți cei ce Mă văd își bat joc de mine, ...dau din cap... |
După ce și-au bătut astfel joc de El... |
|
Își împart hainele mele între ei și trag la sorți pentru cămașa mea. |
I-au luat hainele... le-au făcut patru părți și ...le-au tras la sorți. |
|
Când mi-e sete, îmi dau să beau oțet. |
Ostașii i-au dat oțet. |
|
Toate oasele i le păzește, ca niciunul din ele să nu i se sfărâme. |
Nu I-au zdrobit fluierele picioarelor. |
|
Mi s-a făcut inima ca ceara... |
I-a străpuns coasta... și a ieșit din ea sânge și apă. |
|
Pentru că a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați. |
Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac.” |
|
Dar carnea și pielea jertfei să le arzi în foc, afară din tabără. |
Și Iisus... a pătimit dincolo de poartă. |
|
În ziua aceea, voi întuneca pământul ziua în amiaza mare... |
De la ceasul al șaselea s-a făcut întuneric peste toată țara. |
|
A fost pus în numărul celor fărădelege. |
Împreună cu El au fost răstigniți doi tâlhari, unul la dreapta și altul la stânga Lui. |
|
Și mormântul Lui a fost pus la un loc cu cel bogat. |
Un om bogat, Iosif... L-a pus într-un mormânt nou. |
|
Nu vei îngădui ca Preaiubitul Tău să vadă putrezirea. |
Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morții. |
|
Căci nu vei lăsa sufletul meu în Locuința morților, nu vei îngădui ca preaiubitul tău să vadă putrezirea. |
Sufletul Lui nu va fi lăsat în Locuința morților și trupul Lui nu va vedea putrezirea. |
|
De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini? |
Uită-te la mâinile Mele... |
|
Domnul a zis Domnului meu: „Șezi la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele tale.” |
A făcut curățirea păcatelor noastre și a șezut la dreapta Măririi în locurile preaînalte. |
|
Totuși, Eu am uns pe împăratul meu pe Sion, Muntele Meu cel sfânt. |
Și I-au scris deasupra capului vina: „Acesta este Iisus, împăratul iudeilor.” |
|
Domnul a jurat și nu-I va părea rău: „Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melhisedec.” |
Tot așa lui Hristos I-a zis:… „Tu ești Preot în veac după rânduiala lui Melhisedec.” |
|
Din El va ieși piatra din capul unghiului. |
Piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. |
|
Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie în capul unghiului. |
Piatra pe care au lepădat-o zidarii... |
|
O sămânță de oameni Îi va sluji. |
Noi suntem ... slujitori ai Lui. |
|
Căci Domnul este Judecătorul nostru: El ne mântuiește. |
Tatăl ... toată judecata a dat-o Fiului… și I-a dat putere să judece. |
Ca cineva să fi inserat aceste 300 de „detalii” în textul original, ulterior desfășurării evenimentelor, cu scopul de a fabrica în mod necinstit niște „probe profetice” cu privire la Mesia, este absolut cu neputință! De ce? Pentru că Vechiul Testament era o lucrare terminată deja cu 400 de ani înainte de Hristos și, în plus, ea fusese tradusă în limba greacă, în mod integral, incluzând și profețiile mesianice, deja cu 200–100 de ani înainte de Hristos, sub numele de Septuaginta. Mărturia Septuagintei exclude indiscutabil orice „interpolare” ulterioară. Profețiile sunt autentice, iar Isus, cel ce împlinește cu precizie aceste profeții, nu este altul decât Mesia cel adevărat, care trebuia să vină!
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Isus Hristos a spus: „Viața veșnică este aceasta: Să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3)
„Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viață veșnică. Dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” (Ioan 5:39)
La fel cum Cuvântul întrupat este Mântuitor desăvârșit este „adevărul” (Ioan 14:6), tot așa Cuvântul scris, Biblia, „este adevărul” (Ioan 17:17) și conține tot ce este necesar pentru mântuire (2 Timotei 3:16-17).
În ispitirea din pustie, Isus Hristos l-a confruntat pe Satana cu singura armă eficientă: „Stă scris” (Matei 4:4). Puterea invincibilă a lui „stă scris” i-a determinat pe reformatori să proclame principiul „Sola Scriptura” drept criteriu fundamental al creștinismului autentic. Integritatea Bibliei față de intruziuni omenești este afirmată în avertismentul Apocalipsei (22:18-19):
„Dacă va adăuga cineva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta; și dacă scoate cineva ceva din cuvintele acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieții.”
Pentru înțelegerea corectă a Cuvântului sfânt, Hristos a trimis Duhul Sfânt drept călăuză sigură (Ioan 16:13-15).
Nimeni nu cunoaște mai bine valoarea redutabilă a Cuvântului, ca diavolul. În consecință, vrăjmașul a pus la cale o strategie prin care să-l îndepărteze pe omul păcătos de la Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia.
Gnosticismul – „mama” Tradiției
La sfârșitul secolului I, în Palestina mai întâi, și apoi în tot bazinul mediteraneean, și-a făcut apariția un curent, gnosticismul. Întemeietorii gnosticismului pretindeau că dețin o cunoștință în afară de Biblie, o „gnoză” secretă, dată în taină de Isus apostolilor, inaccesibilă unui creștin de rând și la care doar anumiți inițiați (gnosticos = inițiat) pot accede. Gnosticismul va atinge apogeul în secolele al II-lea și al III-lea.
Promotorii gnosticismului, foști filozofi păgâni, au încercat să insereze sistemele filozofice și religioase existente (misterele eleusine grecești, misterele egiptene; magia; dualismul persan...) în trupul creștinismului.
Marele Lexicon Mayer (Mayers Grosses Konversation Lexicon, 1910) notează:
„Numărul aderenților gnosticismului a fost atât de mare, încât nici nu se cunoaște. Gnosticismul s-a desfășurat atât de înfloritor, mai ales în secolul al II-lea, și a câștigat atâția aderenți, încât în mod cert, chiar până și cei mai reprezentativi părinți bisericești îi datorează gnosticismului multe doctrine împrumutate de la ei.... Filozofia platonico-stoică a ajuns să se bucure de aceeași autoritate, de data aceasta în speculațiile și dogmatica Părinților bisericii, iar formele «cultului misterelor» continuă să înveșmânteze practicile și sacramentele bisericii...”
Victoria postumă a gnosticismului
La Grande Enciclopedie Larousse (1874) afirmă:
„În tradiția creștină există o ramură gnostică care și-a dobândit legitimitatea”, fiind adoptată oficial de creștinism! Părinții bisericești au inclus învățături de origine gnostică în dogmatica creștină, atribuindu-le autoritate divină.
Origene din Alexandria (200–250), în prefața cărții De Principiis, scria:
„Adevărul nu poate fi definit decât prin tradiția bisericească și cea apostolică.”
Deși Origene a fost declarat eretic, opinia sa în multe privințe a fost totuși acceptată cu trecerea timpului.
Tertullian (c. 200), în Prescripții contra ereticilor, 14, 19, afirmă:
„Scripturile nu sunt de ajuns pentru a lupta cu ereticii.”
Ca să exemplifice autoritatea tradiției, Tertullian enumeră un set de obiceiuri incluse în practica bisericii: Postul și îngenuncherea se interzic atunci când ai ziua de naștere, ca și în perioada dintre Paște și Rusalii. Morților li se fac daruri ca la aniversări. Semnul crucii pe frunte se face atunci când se aprinde lumânarea sau când îți pui încălțările... După care conchide:
„Și dacă pentru acestea, ca și pentru alte reguli, insistați să aveți o confirmare pozitivă a Scripturii, nu veți găsi niciuna. Doar Tradiția va fi arătată ca fiind sursa lor; obiceiul, calea lor prin care s-au impus; iar credința – mijlocul lor prin care sunt primite.”
Chiril din Ierusalim (c. 350), în Catehismul său, VI, 29, amintește de doctrine tainice:
„Aceste mistere, biserica n-are voie să le explice păgânilor; și chiar în fața începătorilor, nu vorbim limpede despre mistere.”
Vasile cel Mare (c. 350) scria:
„Din dogmele și învățăturile păstrate în biserică, unele au fost transmise în cadrul unui mister prin tradiție orală apostolică. Taina ascunsă, misterul care există dincolo de Biblie, noi l-am cinstit prin tăcere.”
Ambrozie (c. 350) declară:
„Dacă le-am vorbi despre mistere celor încă neinițiați, am fi niște trădători ai misterelor.”
La Conciliul de la Sirmium (c. 350) înalță Tradiția ca normă de bază, sub amenințarea pedepsei!
Fotie (c. 600 – în Părinții nicenieni):
„Din învățăturile transmise în biserică, unele se numesc Dogmata (doctrine), iar altele Kerugmata (predicare). Primele (Dogmata) sunt date pe ascuns și cu prudență, adesea chiar înconjurate de întuneric, astfel ca lucrurile sfinte să nu fie la îndemâna profanilor, ca mărgăritare înaintea porcilor. Celelalte, Kerugmata, adică predicarea, dimpotrivă sunt propovăduite deschis. Noi nu ne mulțumim doar cu ceea ce ne învață Evanghelia, ci atât înainte, cât și după, adăugăm și alte cuvinte de mare importanță pe care le luăm dintr-o învățătură nescrisă. Noi binecuvântăm apa și untdelemnul sfințit. În virtutea cărei autorități procedăm noi astfel? Oare nu pe temeiul acelei tradiții tăcute și mistice pe care părinții noștri au păstrat-o ascunsă, la adăpost de părerile indiscrete? Înalta demnitate a misterelor este păstrată mai bine în tăcere. Apostolii și părinții au păstrat de la început demnitatea impunătoare a misterelor, în respect și în tăcere, căci în ceea ce e descoperit oamenilor de rând nu mai e un mister. Astfel, cunoașterea dogmelor noastre nu va putea fi desconsiderată de gloata credincioșilor.”
„Să fie... Tradiție”
Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, ed. 1997, vol. II, p. 191:
„Creștinismul bizantin de după anul 300 prezintă adese alunecări în diverse forme de idolatrie sau de superstiții excentrice, ce nu sunt decât reînvieri ale păgânismului în cadrul vieții religioase creștine.”
Împăratul Iulian Apostatul (361–363) le reproșa creștinilor:
„Din păcate, voi, creștinii, nu rămâneți la învățătura apostolilor... Cine poate găsi o listă exactă a inovațiilor voastre, a introducerii multor moaște ale morților ca obiect de închinare...” (Walter Kaufmann, Religiile în patru dimensiuni, p. 147).
„În primele trei secole nu se cunoșteau sărbători ale Sfintei Fecioare.” – I. Mihălcescu, Istoria bisericească universală, vol. I, București, 1975, p. 166.
„În jumătatea a doua a secolului al IV-lea se iviră și sectele ce se întreceau în onorarea îngerilor, a Mariei și a sfinților; de la 373 a început secta Coliridiensis, în Arabia, care era compusă mai mult din femei și dădeau Fecioarei Maria închinarea dumnezeiască ca adorațiune și aduceau ca jertfă o plăcintă (colivis), la fel cum păgânii aduceau odinioară jertfe zeiței Ceres.” – Dr. C. Chiricescu, Istoria dogmelor, Curs litografiat, 1904, p. 163.
„Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a fost serbată din secolul al V-lea în Siria, iar de la sfârșitul secolului al VI-lea, ea a devenit generală și obligatorie prin dispozițiile împăratului Mauriciu (c. 600).” I. Mihălcescu, Istoria bisericească universală, vol. I, 1975, p. 320.
„Arnobiu din Sica, Africanul (sec. IV)... combate fumigațiunile de tămâie din cultul păgân, dovadă că nu existase tămâiere în biserica creștină. Acestea toate făcură pe mulți învățați să se îndoiască de existența tămâierilor în cele dintâi trei secole...”. Badea Cireșeanu, Tezaurul liturgic, vol. II, București, 1911, cu aprobarea Sf. Sinod, p. 407.
Ieronim de Betleem (c. 400) protestează deschis împotriva acestor inovații:
„Orice tradiție care nu există în Scriptură este vrednică de disprețuit și vrednică de lepădat. Cei care susțin o anumită tradiție apostolică lipsită însă de autoritatea Bibliei se află sub sabia mâniei lui Dumnezeu.”
Toma d’Aquino (1225–1274), în Summa Theologiae, recomanda oarecare reținere:
„Tradiția ar trebui să fie luată doar probabilă, și nu ca regulă, și de fiecare dată cu discernământ.”
La Conciliul de la Trent (1545–1563) însă se pune capăt discuțiilor. În mod solemn, Sinodul catolic declară că, dacă ar fi să alegem între Biblie și Tradiție, pe primul loc trebuie pusă Tradiția, ca criteriu unic, iar Biblia, ca fiind subordonată ei.
„Atât Scriptura, cât și Tradiția sunt numite „regula de credință cea de departe”, pentru că noi, catolicii, nu ne bazăm credința în mod direct pe aceste surse. Pentru noi, „regula de credință cea apropiată” este Biserica cea Una, Sfântă, Catolică și Apostolească, singura care a primit de la Dumnezeu autoritatea să interpreteze infailibil doctrinele pe care El le-a descoperit fie în Scriptură, fie în Tradiție.” – Tradiție , în Curs de Religie pentru Liceele Catolice, 1936, N.Y., pp. 50–51.
Petre Stavrescu, în Suprema Iubire (prefațată de Gala Galaction), pp. 716 și 16, se întreabă:
„Oare săvârșit-a Isus alte acțiuni sacre decât botezul, binecuvântarea nunții și Sfânta cină? Deci avem în religia noastră, adoptate din păgânismul orfeic, toate magiile și toate superstițiile vrăjitorești... Ortodoxia noastră nu este adevăratul creștinism, ci un creștinism alterat chiar de către clerul său... În anul 376, se introduce cultul sfinților; prin anul 400, rugăciunea pentru morți; în anul 688, cultul crucii; tot în 688, cultul relicvelor și cultul icoanelor...”
„Nenumărate sunt chipurile în care obiceiurile păgânești au luat straie bisericești pentru a fi luate drept altceva decât ceea ce sunt într-adevăr...” – Valentin Zaharia, episcop al Oradiei, în Buruieni crescute la umbra Bisericii, 1955, p. 39.
„Cum se naște o datină”
„Urmând interzicerea din Decalog, creștinii din primele două secole nu și-au făcut imagini... Abia spre sfârșitul secolului al VI-lea și în cursul secolului al VII-lea, imaginile devin obiect de devoțiune și de cult în biserici și în locuințe.” – Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, 1988, vol. III, p. 66.
„La primii creștinii, icoanele religioase se amintesc la începutul secolului al III-lea. În tot decursul acestui secol, întrebuințarea lor e rară și nu prea bine văzută. Eusebiu din Cezareea consideră întrebuințarea icoanelor ca un obicei păgânesc. Sf. Ioan Gură de Aur și Augustin nu prea se învoiesc cu acest obicei. Epifaniu era un contrar hotărât și înfocat contra icoanelor.” – Dr. C. Chiricescu, Istoria dogmelor, Curs litografiat, 1904, p. 181.
„Irineu, Epifanie și Augustin îi mustră pe eretici și pe gnostici că aceștia se închinau icoanelor.” – Badea Cireșeanu, Tezaur liturgic, vol. II, 1911, p. 199.
„În secolul IV apar pentru prima dată în biserica creștină reprezentările murale, sau picturale, reprezentările pe pânză sau pe lemn. Sunt primele forme a ceea ce mai târziu vor constitui icoanele. Călugări din Egipt, Siria și Sinai, care au introdus aceste forme, le socoteau ca un intermediar între ei și Dumnezeu. Treptat, aceste reprezentări capătă o funcție mistică, tainică, misterioasă.” – Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, ed. 1997, vol. II, pp. 192–193.
„Un sinod ținut în Spania, la Elvira (Illiberis), în 306, decreta, în canonul 36, să nu se vază pe murii bisericilor icoane. Și chiar Euseviu din Cesaria, istoricul bisericesc contemporan mai tânăr cu sus-zisul sinod, a fost unul din bărbații care considerau icoanele religioase ca pe o datină păgână.” – Eusebiu Popovici, Istoria bisericească universală și statistica bisericească, vol. II, Mânăstirea Cernica, 1926, p. 222.
„În secolul IV însă, călugării din Egipt, Siria și Peninsula Sinai încep să picteze pe lemn imagini sacre, în credința că aceste icoane pot acționa ca un fel de intermediar... Cu timpul, poporul crezu că anumite icoane sunt înzestrate cu puteri miraculoase... încât în secolul VII, icoanele deveniseră de mult obiecte de adorație fanatică, ceea ce se asemăna mult cu practicile păgâne.” – Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, 1987, vol. II, p. 192.
Augustin (c. 400):
„Astfel, nu este îngăduit creștinului a așeza în biserică imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut, ci mai mult în inimă, unde este în adevăr templul lui Dumnezeu.” – Citat în Badea Cireșeanu, Tezaur liturgic, vol. II, 1911, p. 227.
N-are importanță cât de numeroși sau de plini de Duhul Sfânt au fost părinții care, vreme de secole, au osândit practica închinării la icoane. Nici faptul că, timp de 118 ani (725–842), biserica creștină a trecut prin convulsii și seisme care au răsturnat în mod repetat decizii sinodale luate în numele lui Hristos. Pe pământ, firescul este totdeauna mai popular decât duhovnicescul, iar timpul și entropia trag irezistibil în favoarea firescului.
Tradiția care desparte
Oare de ce au apărut, de timpuriu, două ramuri în creștinism: ortodoxia și catolicismul, când Biblia este aceeași? Simplu: tradițiile diferite.
Datina diferită a serbării Paștelui a condus la afurisenii reciproce rușinoase:
„Iute a fost cearta asupra Sărbătorii Paștelui la finele secolului II, între Victor – episcopul Romei – și Policrat, episcopul Efesului. Fiecare dintre ei convocând câte un sinod local pentru sprijinirea practicii moștenite, au terminat excomunicând Victor pe Policrat, cu asiaticii lui, iar acesta (Policrat) pe Victor cu toți părtașii săi, răspândindu-se și epistole sinodale cu aceste hotărâri.” – Badea Cireșeanu, Tezaurul liturgic, vol. III, București, 1912, cu aprobarea Sf. Sinod, p. 257.
Felul în care Duhul Sfânt conduce biserica este în armonie, în unitatea credinței și a faptelor. De unde dar diviziuni și contradicții? Nu doar că tradițiile contrazic Biblia, dar sunt și ele antagonice, precum:
Închinare doar la icoane sau și la statui? Preoți căsătoriți sau doar celibatari?
Doar iad sau iad și purgatoriu?
Botez prin scufundare sau și prin turnare sau stropire?
Îngropare cu pomană sau fără pomană?
Împărtășanie cu pâine dospită sau doar ostie nedospită?
Împărtășanie cu pâine și vin sau doar cu pâine, fără vin?
Cinstirea Fecioarei Maria cu sau fără Imaculata concepție?
Și multe altele...
Când autoritatea Cuvântului este dată la o parte, atunci începe cearta pentru „cine este mai mare” – și așa a apărut concurența pentru supremație care a divizat bisericile istorice.
„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Matei 6:24). Avem de ales între ascultarea de Biblie sau de datină; între Hristos sau oameni. De partea cui vei sta?